Podcastul de Istorie

În acest episod închidem povestea lui Caracalla - tiran sângeros sau împărat șiret, depinde cum doriți să-l caracterizați. În mod paradoxal, domnia lui Caracalla va deveni în timp punct de referință pentru vremuri mult mai bune - nu pentru Alexandrieni, desigur, și nici pentru parți, care au un motiv special să nu-l aibă prea tare la inimă pe Caracalla. Probabil cea mai mare reușită a lui va fi extinderea cetățeniei romane la toți locuitorii teritoriului Romei - o decizie realizată pentru câștiguri imediate, dar cu efecte profunde pe termen lung.

În urma lui Septimiu Severus lucrurile par să fie bine puse la punct. A lăsat imperiul pe mâna a nu unul ci doi moștenitori în putere, unul din ei conducând deja alături de el imperiul și purtând numele ilustru de Marcus Aurelius Antoninus. Doar că în lipsa echilibrului adus de tată, frații nu par să se înțeleagă atât de bine cât ar fi trebuit, și nici chiar mama lor nu reușește să-i împace.

Încheiem în sfârșit discuția despre Septimius Severus, considerat de mulți ultimul bun împărat - dovedind grijă pentru imperiu și încercând să ofere un pic de stabilitate care o să pară un mare lux pe viitor. Propaganda imperială lucrează și ea din greu: dacă lucrurile nu sunt perfecte măcar ni se dă impresia că ar fi. Face tot posibilul să lase imperiul pe mâini bune; îi pregătește pe copiii lui pentru conducere, îi avansează în pozițiile corecte, și, în ciuda bolii lui (se știe de gută, dar e posibil să fie vorba și de altceva) duce o guvernare competentă împreună cu fiii săi, Antoninus și Geta.

Vorbim despre cariera lui Septimius Severus după terminarea războaielor civile - o viață dedicată consolidării granițelor și campaniilor militare. Severus își arată adevărata față senatorilor, după care îi fierbe la foc mic, trimițând scrisori de amenințare din campaniile militare pe care le are. Care nu sunt puține la număr - lui Severus îi place mai mult viața alături de legiuni decât viața la Roma, și petrece foarte puțin timp în capitala imperiului.

Continuăm astăzi povestea lui Septimius Severus care tocmai vine după un obositor război cu Niger, favoritul populației romane. Severus nu stă foarte mult pe gânduri și își arată aprecierea față de colegul lui de împărăție, Decimus Clodius Albinus, trimițându-i multe legiuni ca gardă de corp, ba, mai mult, prezentându-se în persoană cu ele pentru a se asigura că le primește exact cum își dorește. Desigur, un prim episod pacifist despre istoria unui război civil.

Septimius Severus nu are de obicei asociate titluri mărețe precum Optimus al lui Traian, și poate pe bună dreptate. Cariera lui nu este strălucită - într-un vid administrativ creat de paranoia lui Commodus, chiar și-un general mediocru poate să devină remarcat, și Severus nu este neapărat remarcabil prin cariera lui. De origine din Cartagina, se folosește și de prestigiul rudelor sale pentru a urca cursus honorum - și este unul din cei care-și cumpără de la Cleander un titlu de consul în anul în care acesta vinde titlul de consul ca pe covrigi calzi.

Chiar dacă noi o să vorbim despre Pertinax și Didius Julianus, personajul principal din povestea de astăzi este Garda Pretoriană. Garda este o forță de elită, întreținută ca o forță de elită în ciuda faptului că nu e în mod normal angajată în operațiuni militare. Garda are cel mai bun echipament, și, teoretic, cei mai buni soldați, oamenii care asigură paza împăratului. Doar că reversul este că pretorienii capătă un pic cam multă încredere în sine.

Începem noul sezon cu o mică recapitulare - o întoarcere în timp, care ne va reaminti câteva episoade importante din viața imperiului înainte de moartea lui Commodus. Pertinax este unul din cei mai importanți oameni din imperiu din această perioadă, strângând aproape involuntar popularitate și atenție. Așa că în momentul în care complotul contra lui Commodus a reușit, complotiștii s-au întors către unul din oamenii care puteau să capteze atenția și să primească respectul cuvenit unui împărat din partea mulțimii.

Un episod special - ne întoarcem după un pic mai bine de jumătate de an de pauză, ceva mai odihniți, ceva mai relaxați, și reluăm podcastul cu un invitat special. Pe Călina o știți de la Istoria României - și dacă nu o știți atunci merită să puneți mâna să ascultați podcastul ei, pentru o poveste concentrată, sintetică, ce ar putea suplimenta lecturile pentru învățat Istoria României. Un podcast care ne-a făcut și nouă treaba mai ușoară, pentru că de fiecare dată când ni se reproșa că ne lungim un pic prea tare îi puteam direcționa pe ascultători spre podcastul Călinei.

În acest episod vorbim despre a doua parte a perioadei lui Commodus și încercăm să ne dăm seama de motivele pentru care lucrurile o iau razna. Commodus nu e neapărat un manager extrem de rău al imperiului, deși e evident încurcat de neînțelegerea responsabilităților pe care le are la nivel economic și social. Conflictele lui cu Senatul nu sunt în stare să-i aducă un mare serviciu, și cu cât se adâncesc mai tare conflictele, cu atât mai tare lucrurile merg împotriva lui.

Cred că o mare parte din noi știm despre Commodus mai degrabă prin viziunea regizorală a lui Ridley Scott, ca împăratul ahtiat de putere și de lupte gladiatoriale care ajunge să își întâlnească inamicul pe care îl credea omorât. Chiar daca Gladiatorul spune o poveste interesantă care a atras multă lume, foarte puțin din acest film are legătură cu realitatea. O să începem explorarea moștenirii ultimului din seria celor cinci împărați buni cu urmașul lui direct, Lucius Aelius Aurelius Commodus.

Și iată cum ajungem la final cu povestea filosofiei din Grecia Antică. Nu pentru că am ajuns în punctul în care filosofia se termină, ci, din contră, pentru că am ajuns în locul de unde am început, adică la Marcus Aurelius. O să descriu curentul stoic prin cuvintele lui AC Grayling, care face un rezumat excelent pentru stoicism. «Crates Cinicul îi este profesor lui Zenon din Cition, primul stoic. Acesta propovăduiește interiorizarea virtuților cinice ale reținerii și stăpânirii de sine, și aplică conceptul de indiferență (apatheia) nu față de societate și nici în relație cu scopul unei vieți onorabile, ci la vicisitudinile sorții și inevitabilitatea îmbătrânirii, bolii și morții.

Există un dezechilibru între felul în care percepem astăzi noțiunea de hedonism (un abandon aproape total în favoarea plăcerilor imediate) și felul în care se prezenta hedonismul în epoca antică. Epicur este cel mai bun exemplu în sensul acesta; el duce mai departe ideile școlii cirenaice pornind o mișcare filosofică surprinzător de conservatoare, centrată în jurul ideii că singurul lucru pozitiv în viață este plăcerea fizică, în același timp redefinind ideea de plăcere într-un fel în care să facă moderația motiv central al filosofiei sale.

Continuăm plimbarea noastră prin școlile de gândire din Grecia antică cu poate unul din cei mai celebri ciudați ai filosofiei. Diogene din Sinope e cel care îi spune lui Alexandru cel Mare să se dea la o parte din soarele lui, că-l deranjează, și își petrece timpul într-un butoi în Atena. Desigur, avem un pic de dubii în legătură cu adevărul despre Diogene - pe de o parte pare a fi un cerșetor agresiv care se ia la harță cu toată lumea, pe de altă parte pare un individ responsabil ce e capabil să conducă casa lui Xeniade după ce e vândut ca sclav; povești ce ne ridică niște semne de întrebare legate de cât e real și cât e imaginat în poveștile respective.

Aristotel a rămas probabil cel mai influent filosof din toate timpurile. Dacă Socrate a schimbat filosofia, iar Platon i-a notat-o, Aristotel a sistematizat, într-o manieră pragmatică, munca celor doi. Chiar dacă unele voci îl numesc rebel al Academiei, Lyceumul lui Aristotel rămâne un continuator al tradiției Academice, iar Aristotel însuși se numește platonist. Dar ceea ce face el e cu adevărat remarcabil, punând ordine în gândire cu principiile sale logice, unelte de argumentare care vor rămâne baza logicii vreme de mai bine de două milenii - iar Respingerile sofistice sunt încă materialul de bază pentru studierea erorilor de logică în discursuri.

Aristotel Stagiritul cunoscut vreme de 2000 de ani ca Filosoful, e cel mai de succes elev al lui Platon, acel elev care nu doar că își întrece maestrul, dar și îl pune într-un con de umbră. Cu abordări pragmatice, Aristotel pune bazele cercetării științifice, definind abordarea empirică, implicându-se în nenumărate domenii. Nici nu e de mirare că atunci când vorbim despre Aristotel ne gândim la un tocilar grec cu barbă care stătea zi de zi să spună platitudini cu aer de înțelepciune.

Într-un tur de forță, ne întoarcem atenția către probabil cea mai influentă scriere a antichității - dialogul despre justiție și despre orașul drept al lui Platon. Discutăm, în prealabil, de cosmogonia din Timaeus, și introducerea sau rezumatul pe care îl face Platon prin Socrate în acel dialog; în Republica personajul principal e tot Socrate, care explică felul în care vede orașul ideal al dreptății, Kallipolis. Un act necesar pentru a înțelege evoluția gândirii politice pe viitor, dar și un moment excelent de reflecție asupra configurației statelor - asupra valorii democrației, în cea mai importantă critică a acesteia.

E foarte improbabil ca cel mai mare filosof al lumii să fie numit Matahala - dar întâmplarea a fost ca Aristocles, fiul lui Ariston și al Perictionei, să fi rămas în istoria fix cu porecla lui, Platon - matahala, om lat în umeri. Asta pentru că înainte de a fi filosof, Platon a fost și un atlet ambițios - participând la jocurile Isthmului și la jocurile Pythiene. Totuși, această matahală a devenit cel mai studiat filosof, singurul om ale cărui scrieri s-au păstrat aproape 2500 de ani intacte - întreaga filosofie fiind considerată doar un comentariu la dialogurile lui Platon.

În acest episod continuăm cu mica istorie a filosofiei europene cu Socrate - dar pentru a vorbi despre Socrate va trebui să punem întâi contextul în față - vorbim așadar despre Grecia lui Socrate, despre războaiele peloponesiace și căderea democrației ateniene. Socrate e un personaj foarte complicat - în primul rând pentru că Socrate e un punct foarte important pentru filosofie - unde atenția se mută de la filosofia naturală (cea care va fi numită curând fizică) la problemele etice, mult mai importante pentru Socrate și mult mai complicat de formulat fiind vorba, în primul rând, despre fenomene foarte intime, interne.

Continuăm povestea filosofiei uitându-ne un pic mai departe de Pitagora; ne uităm la Heraclit, un filosof din Efes, un pic mizantrop, care propune teza că totul e în mișcare, și că niciun om nu calcă de două ori în același râu. Răspunsul la Heraclit e dat de eleații lui Parmenide care, poate și sub influența lui Pitagora, sugerează că universul e o sferă în care mișcarea e imposibilă, fiind doar o iluzie a simțurilor.

Săptămâna asta începem o scurtă istorie a filosofiei (europene). Evident, e un domeniu în care noi înșine suntem neofiți; dar este o explorare fascinantă a unui subiect important pentru ceea ce încercăm să facem. Descoperim o lume bogată în idei, în care niște oameni extraordinari abordează cu mult curaj un nou mod de gândire. Începem, evident, cu Thales din Milet - și cu școala Milesiană (sau ioniană), pentru că da, filosofia a început la greci, dar în teritoriul actual al Turciei.

În primul rând, o reușită - două episoade despre Marcus Aurelius în care nu i-am zis Marcus Antonius deși îl mai cheamă și Antoninus. Nino! În al doilea rând, continuăm povestea lui Marcus Aurelius după declanșarea ciumei - probabil unul din cele mai puternice și destabilizatoare evenimente ale epocii. Totul, dar totul va fi atins de ciumă, că vorbim despre oameni, societate, economie, armată. Și Marcus Aurelius pare într-adevăr să vadă capătul scurt al paiului.

Împăratul din această perioadă despre care se scrie cel mai mult este, de bună seamă, Marcus Aurelius. Din mai multe motive - în primul rând pentru că ne supraviețuiesc scrisorile pe care le schimbă cu profesorul lui, Marcus Cornelius Fronto, dar ne supraviețuiesc și cugetările sale, care ne dau o imagine complexă, tridimensională a împăratului. Recunoscut ca fiind împăratul filosof, Marcus Aurelius ajunge în poziția de moștenitor al principatului impresionându-l nu pe Antoninus Pius, ci pe tatăl lui, Hadrian.

L-am lăsat pe Hadrian în vârful imperiului pentru că nu ne-am îndurat să îl omorâm în episodul anterior. Asta și pentru că finalul lui Hadrian vine într-o cu totul altă lumină și tonalitate decât cea în care l-am prezentat în episodul anterior. Suferința nu e un lucru ușor, și schimbă puternic datele problemei. Dar, credem noi, apar la suprafață și semnele unui comportament abuziv care nu deranja cât Hadrian nu stătea în Roma.

Publius Aelius Hadrianus e al doilea împărat cu rădăcini provinciale - un împărat care va schimba fața imperiului și va redefini pe termen lung paradigma imperială romană. Supranumit Graeculus - grecușorul, scopul lui pare să fie includerea provincialilor și a unei culturi Helenistice comune sub supervizarea Romei. Creează orașe provinciale, muncipia, semi-autonome cu propriile legi și obiceiuri, în locul impunerii coloniilor romane cu constituția romană. Probabil orientarea asta spre provincie e văzută cu ochi răi la Roma, dar asigură stabilitatea imperiului pe termen lung - fiind primul care e mai degrabă centrat pe Imperiu, nu spre orașul Roma.

Vorbim în acest episod despre realizările lui Traian - despre proiectele de infrastructură, despre construcțiile monumentale pe care le ridică, mare parte cu banii Daciei. Vorbim și despre ambițiile lui, despre relația cu aristocrația romană, și despre faptul că, în cele din urmă, este cel care ajunge să fie numit Optimus Princeps - cel mai bun dintre principi. Nevoia lui de faimă, și un joc politic de maximă teatralitate îl aduc la cârma Armeniei, pe care o transformă în provincie romană - pornește apoi în denazificarea Imperiului Part (sau, alternativ, încearcă să ajungă până la conducătorii parți să le explice că nu, candidatul lor la șefia Armeniei nu a murit de mâna lui, s-a înecat într-un măr mult prea ascuțit).

Cât poți rezista unui agresor care îți cere să fii legat de mâini și de picioare și ți-a luat deja o mare parte din regatul pe care-l stăpânești? Nu foarte multă vreme, motiv pentru care Decebal, după ce încheie o pace cu Traian, caută să-și strângă un cerc de aliați. Din păcate nu reușește. Nici încercarea de a afla mai multe informații de la (posibil) guvernatorul interimar al provinciei care cândva va deveni Dacia nu e de prea mare succes.

În acest episod parcurgem povestea primului război între Traian și Decebal, pornind de la cele două surse primare: istoria lui Dio Cassius, și interpretarea imaginilor de pe columnă. Vorbim despre cele trei posibile trasee inițiale de înaintare, despre prima etapă a războiului, despre încheierea bruscă a textului lui Dio Cassius, și încercarea de a descifra columna - intrăm apoi, în detaliu, în legătură cu campania de iarnă, contraatacul lui Decebal la sud de Dunăre, și înființarea lui Nicopolis ad Istrum, în cinstea zeiței Nike, zeița victoriei.

După o pauză un pic mai lungă decât preconizam, revenim cu un nou episod; și chiar dacă planificasem să vorbim despre război (pe la minutul 30 încă credeam că vom vorbi despre primul război) am decis să vorbim un pic mai în amănunt despre surse (mai exact lipsa lor), dar și despre etapele premergătoare războiului. Motivațiile pe care le expune în fața senatului dar și pregătirile pe care le face Traian sunt la fel de importante.

În acest episod vorbim despre eterna prietenie dintre poporul dac și cel roman, cu aplicație directă pe perioada 85-90. O prietenie pe muchie de cuțit, ca să-i zicem așa. Domițian are o mare problemă pe mâini - la Dunăre năvălesc dușmanii. Sau, dacă ne uităm din partea cealaltă, triburile de la nord de Dunăre se răzvrătesc contra atitudinii din ce în ce mai sfidătoare și îndrăzneață a imperiului. E doar o problemă de perspectivă.

Suntem în anul celor patru împărați, momentul în care legiunile romane sunt mobilizate într-un război fratricid. Triburile de la granița imperiului, cumva, încearcă să profite pe cât posibil de degringolada din imperiu. Roxolanii sunt primii care profită de această situație, și după ce în iarna 67-68 avuseseră o incursiune care se soldase cu masacrarea a două cohorte romane, în martie, anul 69, un detașament de 9000 de călăreți pornesc într-o incursiune de jaf.

Chiar dacă uneori ajungem să-l revendicăm, Ovidiu este un roman înainte de toate, unul din cei mai apreciați poeți de la curtea lui Octavian Augustus. Ne uităm în acest episod îndeaproape la care pot fi motivele pentru care a fost exilat, la ce aflăm util din poemele lui, altceva decât faptul că era trist și supărat, și că se ruga de toată lumea să vorbească cu șeful de la Roma să-l ducă undeva mai la căldură.

Continuăm povestea de după Burebista cu cele câteva citate rămase despre regii care controlează diversele triburi dacice, unii implicați în conflicte cu Roma, alții participând în conflictele Romei; zăbovim un pic mai mult la povestea lui Marcus Licinius Crassus nu acel Crassus, ci nepotul lui o poveste cu care rămăseserăm datori dintr-un episod ceva mai vechi în care îl pomenisem ca ultimul roman care ia spolia opima - pentru că reușește să înfrângă o armată fără să piardă niciun soldat.

Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute. Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste și așa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura, sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian! Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu dar de ce vorbim atât de mult despre romani este strofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm.

Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la această problemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalți refuză nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps. Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcute până acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști.

După ce Vespasian calmează lucrurile și lasă un imperiu relativ calm pe mâna fiului său favorit, Titus, din umbră pare să lucreze Domitian - fiul neglijat, poate urâcios, care dă impresia că complotează la adresa fratelui său. Dar Domitian, dincolo de toată judecata grea aruncată pe spatele lui de către Tacitus sau Suetonius, pare un împărat mult mai rezonabil - un prototip de despot luminat, un individ cu o viziune deosebită care lucrează neobosit la mai-binele imperiului.

În această săptămână discutăm despre urmașul lui Vespasian la conducerea Imperiului Roman. Lăudat aproape universal de către istoricii antici pentru marea schimbare a lui din momentul în care ajunge împărat, Dio Cassius ne lasă, totuși, sămânțele dubiului, afirmând că nu a făcut nimic excepțional sau important. Titus nu e deloc neremarcabil; suspiciunea e că mare parte din deciziile lui Vespasian sunt, de fapt, ale lui Titus; acesta semnează și conduce în locul tatălui său pe ultimii ani.

În Iudeea se profețise ridicarea dintre evrei a unui Mesia care să elimine opresiunea din partea străinilor și, în același timp, din partea elitelor. Acest Mesia va face minuni, va vindeca orbi și șchiopi, și va aduce pacea peste întreg pământul. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest Mesia să fie un vânzător roman de catâri, un novus homo, un individ cu un început mediocru în cursus honorum-ul roman. Vespasian este unul din acei elevi de nota 8 care se strecoară prin toate intrigile de la curtea romană fără foarte multe temeri - prea bun pentru a fi ignorat, prea slab, cu un pedigree prea modest pentru a putea fi luat în seamă.

În acest episod răspundem la întrebările voastre - chiar dacă nu continuăm povestea istorică din episodul anterior, sperăm să fie util și informativ. Le mulțumim celor care ne sprijină în continuare în ciuda defectelor noastre, și mai vizibile acum când vorbim despre ce ne întreabă lumea și despre ce ne trece prin cap. O să răspundem la întrebări diverse, inclusiv legate de felul în care pregătim podcastul, despre părerile noastre politice, despre cum preferăm să citim, sau despre de ce episoadele sunt atât de lungi (și de ce nu vrem să le tăiem).

Acesta este un episod introductiv pentru Podcastul de Istorie. În el încercăm să răspundem unor întrebări pe care ar putea să le aibă cineva la o primă audiție.

sau cei patru împărați erau trei și noi am vorbit despre ei. Bine, nu erau trei, dar mi-a plăcut mie mult de tot cimilitura. Vorbim de perioada de război civil de după domnia lui Nero, un război civil destul de scurt comparativ cu ce știm că pot romanii dar suficient de lung încât să producă o resetare a sistemului de conducere. Cu patru împărați care își împart un an, fiecare lăsându-și amprenta în societate într-un fel sau altul.

Suetonius ne spune că Nero își dorea faimă în perpetuitate și se pare că a obținut-o. Rămas în mentalul colectiv ca modelul tiranului nepăsător la nevoile celor din jurul lui. Nero cântând la liră în timp ce Roma arde pe fundal este o imagine cât se poate de emblematică. Doar că personajul e complex - poate chiar avantgardist din multe puncte de vedere. Ca de obicei încercăm să ne uităm pe mai multe dimensiuni la acest personaj - credem că există lucruri interesante de învățat din povestea lui.

Vorbim astăzi de două figuri legendare - una din ele care a rămas în istorie în ciuda insuccesului, iar cealaltă uitată de istorie, deși ar fi putut fi păstrat într-un capitol dedicat celor mai abili conducători de oști. Vorbim de Boudica și de Corbulo - Boudica, o eroină de film de Hollywood, the ultimate goth babe, iar Corbulo fiind doar un conducător de oști care și-a folosit inteligent avantajele și a devenit un individ respectat chiar de inamicii lui.

După ce Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei Minor, este adoptat de Claudius, e doar o problemă de când, nu dacă Claudius și fiul lui, Britannicus, vor dispărea din peisaj. Cu o evoluție care ne amintește de mama Cenușăresei, dar cu mai multă eficiență, Agrippina construiește un împărat din Domitius, adoptat sub numele de Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus. Ni se pare fantastic cât de mult se călărește valul de popularitate al lui Germanicus; un adevărat populares, Nero ia fața fratelui său vitreg, și, probabil, și viața.

Pentru un om care vreme de 50 de ani s-a luptat să supraviețuiască simulând incompetența, Claudius se descurcă excelent odată ajuns la cârma imperiului. Deși aparent imperiul era sărăcit de Gaius (Caligula), Claudius găsește suficiente resurse în punga imperiului să plătească pentru noi campanii militare. Cel mai mare cuceritor între Augustus și Traian (sau poate între Cezar și Traian), Claudius împinge imperiul roman mai departe. Dar o face el? E complicat.

Claudius este un om care vreme de mulți ani supraviețuiește în umbra marilor oameni - mereu prezent acolo, mereu dat la o parte, mereu ignorat. Pentru cineva care petrece jumătate de secol tulbure, într-o familie de oameni care o iau razna și-și omoară rudele la prima suspiciune că ceva e în neregulă. Claudius este un supraviețuitor. Cred că e prima persoană cu handicap destul de sever despre care vorbim în istorie - suferind de o boală neidentificată, Claudius este, cel puțin în ochii mamei lui, un monstru pe care Natura l-a început dar nu l-a mai terminat.

Continuăm seria dedicată principatului roman cu urmașul lui Tiberius Caligula. După ce se folosește de ajutorul lui Macro, șeful gărzii pretoriene, Gaius Caligula preia conducerea oferind Romei jumătate de an de bucurie și trei ani de groază. Caligula e o poreclă pe care o purta micul Gaius, fiul lui Germanicus, în timp ce îl plimba tatăl lui în campanie în Germania, printre legiuni, unde devenise mascota unității - nimeni nu ar fi avut curajul să-i spună tânărului Gaius astfel în timpul principatului său.

În acest episod povestim pe-ndelete telenovela lui Tiberius - un om care refuză cu obstinație conducerea o pierde în favoarea celor care și-o doresc, în cele din urmă. Vom analiza un pic la rece restul domniei lui Tiberius, care pare ca încearcă să evite responsabilitățile, dar, în același timp, atrage asupra sa mai multe responsabilități. Probabil ultima încercare serioasă de a restaura republica, de a reda puterea în mâinile senatului.

Revenim după o pauză destul de lungă cu o discuție despre esența puterii primilor împărați romani. Cum au devenit Augustus și Tiberius unici conducători ai unei republici, cum au tăiat încet din drepturile guvernaților și au început să își construiască propriul stat pornind de la vechea Republică. Tiberius este cel care consolidează puterea princepsului primul cetățean. Sergiu sugerează că Tiberius este, în mod real, fondatorul dinastiei iulio-claudiene, pe care o antedatează cu Augustus.

Nu pun titlul pe care doream să-l pun pentru că aș fi introdus spoilere. Înainte de spoilere, însă, să vorbim despre acest episod. Ultimul din primul sezon de Podcastul de Istorie vom face o pauză un pic mai lungă, cauzată de diverse lucruri care ne împiedică să înregistrăm în perioada imediat următoare. Vă mulțumim anticipat pentru răbdare. Dar avem un episod special, în care o avem alături de noi pe Călina Cenan de la podcastul Istoria României.

Salut, și bine v-am găsit la primul podcast de istorie din România – cel puțin după știința noastră. Suntem Dorin și Sergiu, doi amatori de istorie care ne-am apucat să și vorbim despre asta. Și vrem să trecem prin toată istoria României – după puterile noastre. Și pentru că am zis să explicăm încă de la început de ce sunt importante oalele și pietrele pe care le vedem expuse la toate muzeele din România, am zis să începem cu câteva note legate de preistorie.

În acest episod o să răspundem celor câteva întrebări pe care le-am primit, o să povestim câteva aspecte din culisele podcastului, și, în general, o să ratăm la mustață șansa de a fi interesanți.

Pe 19 august, anul 14, Gaius Iulius Cezar, zis Augustul, pater patriae, imperator, se află în vizită la Nola, unde a murit și tatăl lui natural. Știe că sfârșitul e aproape; și moare în brațele fiului adoptiv, Tiberius, pe care l-a displăcut cu pasiune dintotdeauna, sub ochii soției sale, Livia. Dio Cassius ne spune că de vină e posibil să fi fost o smochină otrăvită de Livia. Și pe Tacitus îl tentează această variantă.

Octavian își asumă (am putea zice că primește dar să fim serioși) rolul de cenzor al moralei publice; ce legi dă, ce urmărește cu ele, și mai departe ce se va întâmpla discutăm în acest episod. Augustus Caesar așa cum e văzut de creatorii jocului Civilization V

Săptămâna asta vorbim despre cel mai de succes triumvirat nedeclarat, dar mereu prezent la finele erei lor (că nu e era noastră). Vorbim, așadar, despre Octavian, Maecenas și Agrippa, un pic despre Virgil, încercând să nu amețim lucrurile mai tare decât sunt ele. Lorenzo Castro Bătălia de la Actium marele succes al lui Agrippa

În care Octavian face câteva înțelegeri cu Senatul prin care îi eliberează de sub binevoitorul său jug pe romani, înrobindu-i mai tare. Și drept mulțumire, Senatul îl numește venerabilul, augustul, Augustus. Augustus închizând ușile templului lui Janus Gérard de Lairesse. Închiderea semnifică venirea timpului de pace. Dar e ok, va închide de trei ori aceste uși, nimic nu pare a fi definitiv

După un drum prin Egiptul bogat și lipsit de griji (aproape) ne întoarcem în Roma, unde lucrurile nu arată deloc bine. Îl urmărim pe Octavian abordând mult mai cerebral fiecare aspect al dificultăților pe care le întâmpină. Chiar dacă nu e perfect, și cumva chiar împotriva caracterului personal, reușește acolo unde nici măcar Cezar nu a reușit. Erupția vulcanică de care vorbeam e cea descrisă în acest articol. Peter Rubens Un triumf roman

Dacă e un regret pentru acest episod e că nu l-am făcut un pic mai lung, să vorbim mai pe-ndelete despre aceste două mari personalități ale căror destine ajung să se-mpletească. Și cu cunoștința faptului că, poate, am stat prea mult să vorbim despre fapte și mai puțin despre oameni și înțelesuri, iată, povestea lui Antoniu și a Cleopatrei așa cum o vedem noi. Festinul lui Antoniu și al Cleopatrei Jan Steen, 1673-1675

În acest episod vorbim de ce se întâmplă după moartea lui Cicero și instaurarea triumviratului. Încet, focurile aprinse în întreaga republică se sting, unul câte unul. Moartea lui Brutus (1793)

Ne întoarcem în acest episod la Roma, unde Cezar stă căzut la picioarele statuii lui Pompei. Romanii știu deja ce înseamnă acest lucru: cei mai prevăzători se închid în case, cei mai curajoși sau mai înverșunați pun mâna pe armă. În cele din urmă apare și un moștenitor, și situația redevine încurcată Răzbunarea Fulviei, Francisco Maura Y Montaner (1888) pe tavă, nimeni altul decât ultimul apărător al democrației romane

Săptămâna asta am înregistrat un episod special, împreună cu alți doi podcasteri: Natan Garștea, de la Istoria Moldovei și cu Călina Cenan de la Istoria României. O discuție relaxată, în care ne cunoaștem mai bine. Vom reveni cu un episod din povestea republicii romane săptămâna viitoare, până atunci însă sper că vă va fi pe plac discuția pe care o avem aici. De la stânga la dreapta, Sergiu, Natan, Călina și Dorin

Un episod ceva mai lung, dar foarte important. Nu este despre Burebista, ci despre cei care vorbesc despre el; nu e despre daci, ci despre cei care încearcă să deslușească adevărul legat de daci. Un subiect important pentru oricine vrea să înțeleagă de unde vin dacii magici cu tuneluri sub Bucegi. Imagine din filmul Burebista (1980) secvența extrasă de care am vorbit poate fi găsită pe Youtube

Dar, la modul serios, vorbim în acest episod despre religia dacică și despre armata dacică câteva aspecte pe care le-am ratat în episoadele anterioare. Recuperăm acum; vorbim și despre cum e văzută religia dacică, și care e părerea noastră despre ce am citit, și care sunt punctele pe care nu le putem atinge din lipsă de informații. Burebista o viziune modernă. Nu știm a cui, din păcate (dacă ne puteți ajuta cu autorul, dați-ne de veste)

Săptămâna asta continuăm discuția de data trecută referitoare la a fost sau nu a fost stat aducem mai multe argumente pornind de la acest articol din revista Historia nu din încercarea de a distruge argumentele autorului, ci de a ni le întări pe ale noastre. Continuăm cu mai multe informații legate de meșteșuguri, așezări, situație politică sau medicină, într-un pachet, sperăm noi, digerabil. Mai facem referință la articolul din National Geographic referitor la prezența celtică în Transilvania, și recomandăm numărul din Februarie 2020, care conține un articol mai amplu despre celți.

Trebuie să recunosc că e destul de catchy geto-dac. E neclar dacă sunt două lucruri diferite, dar dacă sunt sau nu sunt nu contează atât de tare. Ce e important e că începem să facem o primă încercare de a sintetiza informațiile despre daci pe care le-am citit. Vorbim despre ideea de statalitate, despre monede și câteva subiecte adiacente. Moneda KOSON

Se pare că într-adevăr avem de-a face cu o conspirație universală contra lui Burebista. După o încercare eșuată de a transmite informația pusă cap la cap de autorii acestui podcast, după o altă încercare vizibil sabotată (de pe la minutul 15 se va simți) de a rata acest episod, izbândim! Transmitem mai departe informația, chiar dacă tehnologia luptă cu îndârjire contra noastră. De-asta nu avem nici măcar un titlu mai dibaci, deși ce altă titulatură putem atașa numelui Burebista?

Burebista. Un moșneag bonom privește împreună cu bunul lui prieten, Deceneu, în zare, și îi spune: crezi că vecinii noștri celți vor elibera pământurile până unde vrem noi?. Deceneu privește înspre bunul său prieten Burebista, și zice: Pentru Dacia Mare și pentru gloria neamului ăstuia se vor da la o parte. După care începe o doină, pe care o dă apoi într-o lălăială veselă de nuntă. Sau poate că Burebista cucerește tot în jurul lui cu sabia în mână, și devine una din figurile acelea care își imprimă personalitatea asupra lumii din jurul său.

În acest episod revenim la daci, la spațiul carpato-danubiano-pontic și vorbim despre ce se întâmplă în jurul nostru despre tensiunile care se strâng în jurul triburilor care se identifică ca dacice. Mulțumim ascultătorilor pentru răbdarea cu care ne-au așteptat de asemenea, mulțumim anticipat lui Nicolae Sabin Dordea care a publicat, în 2013, o bună ilustrație a plasării triburilor dacice așa cum o văd geografii din imperiul Roman. Adică harta de mai jos:

Sau mai multe. O să vedem câte ne ies la număr. Cezar este stăpânul Romei. Pe câmpul de luptă nu a reușit să-l învingă nimeni. Poate că există o altă cale? Un episod în care strângem niște concluzii pentru o poveste care nu mai are spoilere de vreo 2000 de ani. Asasinarea lui Iulius Cezar Vincenzo Camuccini (1804)

Dacă am acoperit în episoadele anterioare campaniile militare, ne uităm acum un pic și peste activitatea dictatorului Gaius Iulius Cezar, începând de la triumfuri, și culminând cu reforma care într-o formă sau alta, încă ne afectează: cea a calendarului

În episodul acesta discutăm despre ultimele mișcări militare ale războiului civil. Îl vedem pe Cezar câștigând mereu la limită, pe Cato Utticensis în postura lui Toma Alimoș, și cum Cezar reușește să câștige cu inconfundabila strategie o să-l lovesc cu figura mea până îi cedează pumnul într-o mișcare ilogică la porțile cetății Munda. Moartea lui Cato Guillaume Guillon-Lethière (Muzeul Hermitage)

Dacă tot l-a urmărit pe Pompei până în Egipt, Cezar își ia o vacanță de un an și profită de soarele și plajele din Alexandria își dezvoltă calitățile de înotător, devine familiar cu localnicii, cunoaște o fată din localitate cu care începe să aibă foarte multe în comun, și, în general, face lucrurile pe care le face Cezar o execuție aici, un conflict acolo, nimic ieșit din comun.

Revenim! Știm, a durat ceva. Dar, odată cu școala, ne revenim și noi cu un episod despre lupta dintre Cezar și Pompei. Războiul civil aprinde încă o dată Roma după războiul civil dintre Sulla și Marius, Roma se teme. (Episodul a fost înregistrat înainte de vacanța de vară însă niște dificultăți tehnice ne-au făcut să recuperăm acest episod mult prea târziu) Deznodământul de la Farsalus în viziunea lui Justus van Egmont (1680)

Pe scurt (bine, pe lung) despre cum e văzut Cezar la Roma. În acest episod încercăm să înțelegem un pic mai bine motivul pentru care izbucnește din nou războiul civil în Roma; și parcă, spre deosebire de Sulla, motivațiile sunt mai complicate. Sau poate pur și simplu avem mult mai multe surse din care să aflăm informațiile acestea. Urmează o pauză pentru Podcastul de Istorie Ne auzim în Septembrie cu următoarele episoade, urmând ca cât de curând să facem o vizită și printr-un teritoriu de care nu am mai vorbit de foarte multă vreme.

Pentru că oamenii nu primeau liniștiți democrația romană, Cezar e obligat să le explice în detaliu galilor avantajele sistemului democratic roman. Și o face, și finalul e la fel de spectaculos cum ne-am fi așteptat într-o luptă contra-timp, Cezar înfrânge ultima rezistență a galilor la Alesia. Și apoi la Uxellodunum, ca să fie clar. O reproducere cu lego-uri după o pictură care îl reprezintă pe Vercingetorix predându-se lui Cezar

Discutăm despre aventurile lui Cezar în Galia, dincolo de Rin și în Britania cu două campanii cu un succes îndoielnic în realitate, dar un succes răsunător la Roma, Cezar e primul roman care să conducă legiunile dincolo de Canalul Mânecii. Cezar în Britania

Când am început aveam un plan ambițios campania din Galia, 55 de minute. Probabil că am fi reușit dacă am fi zis că Cezar s-a dus în Galia, a pacificat zona și s-a întors. Dar am preferat să intrăm în detalii, așa că avem un prim episod dedicat campaniei din Galia.

Urmărim ce se întâmplă mai departe cu Clodius, cu rivalul lui, Milo, și cu Pompei, ultimul triumvir rămas în Roma în timp ce relația dintre el, Cezar și Crassus se răcește (la figurat în mai multe sensuri). Din nou, o perioadă plină de lucruri din care avem multe de învățat. Escaladarea violențelor de stradă, felul în care forța fizică începe să primeze peste reguli sau argumente, dar mai ales eșecul rațiunii (Cato, Cicero) în fața forței.

Continuăm povestea republicii romane cu anul lui Clodius Pulcher, omul care a renunțat la statutul de patrician pentru cel de plebeu și poziția de tribun al plebei o poziție care îi dă mai multă putere decât s-ar fi putut aștepta oricine. Cicero se întoarce din exil Franciabigio

Primul consulat al lui Iulius Cezar e plin de realizări, cu o combinație de fler politic, forță brută și sprijin inteligent, Cezar reușește să reformeze părți pe care nimeni nu le credea rezolvabile. Triumful triumviratului

Dacă e un element de neocolit în politica și economia romană, acela este reprezentat de corupție; și nimic nu ilustrează mai bine decât această epocă tulbure a finalului republicii romane. Vorbim despre oameni precum Cato, ce reprezintă un ideal republican intangibil, care se opun unor grupuri extrem de motivate precum cel al așa-numitului triumvirat format din Cezar, Pompei și Crassus. Însă atunci când pui inteligența politică a lui Cezar, renumele lui Pompei și resursele financiare ale lui Crassus la lucru, rezultatul e previzibil.

Vorbim despre cei doi băieți din titlu Marcus Tullius Cicero, că rămăsesem datori cu câteva informații despre el, și Caius Iulius Cezar. Vorbim despre începutul lui Cezar, și îl aducem la zi ca să ne pregătim temeinic pentru dezastrul ce va urma. Republica romană are zilele numărate (încă destul de multe, dar de ce să nu anticipăm?) Triumf roman Rubens (1630)

Săptămâna asta vorbim despre Marcus Tullius Cicero și despre destabilizatoarea conspirație catilinară care anunță vremuri din ce în ce mai tulburi pentru republica romană. Cicero denunțându-l pe Catilina frescă de Cesare Maccari (1840-1919 CE)

Închidem în sfârșit telenovela persană, cu un june prim care preia problema bătrânului rege care-și masacrează familia. Cum se va termina? Regatul Armeniei în timpul ultimului război mithridatic

Otravă și triumf. Continuăm discuția despre Mitridate din Pont, un pic mai relaxați, punând o perspectivă un pic diferită pe războiul cu Sulla (pe care l-am mai discutat). Portret al regelui Pontului, Mitridate al VI-lea în postura de Hercule. Marmură, perioada romană imperială (Secolul I dHr) expus la Luvru. Îl preferam ca Jason Momoa, dar e bine și așa

Începem în această săptămână o telenovelă persană, cu Mithridate VI Eupator, care, în ciuda a ceea ce zic (Dorin) în podcast, nu e numit după un oraș, doh! Regatul Pontului

Săptămâna asta ne-am gândit să descriem ceva mai în detaliu cum anume se desfășura un triumf; și pentru că am vrut să ducem povestea un pic mai departe, am făcut și un incredibil de scurt istoric al pirateriei în Mediterana până la Pompei cu un detur prin CretacicusCreticus. Sergiu pomenește și despre Fasti Triumfalis un fragment arătat mai jos. Fasti Triumfalis foto de Rossignol Benoît

Continuăm povestea lui Pompei cum reacționează trupele când îl retrage Sulla, ce face mai departe, cum își pregătește parcursul pe cursus honorum și cum reușește să rupă toate barierele legii romane nu doar o dată ci de două ori.

Revenim cu continuarea poveștii republicii romane de data asta ne mutăm reflectorul pe Pompei, rockstar-ul politicii romane de după Sulla.

Spartacus e un personaj interesant; conducătorul unei răscoale cu un mai mare potențial de reușită, deciziile lui rămân un pic controversate; e neclar de ce nu și-a condus armata în formare în afara granițelor Romei. După acest episod ne vom lua o pauză ceva mai lungă; urmează sărbătorilor, și un nou sezon de pregătit, cu noi surse și mult de citit din timp. Dar ne auzim anul viitor, continuând povestea declinului republicii romane.

Ne-am întors în timp să ne uităm peste cele două răscoale pe care le-am ratat până acum; o să trecem fugitiv peste prima și o să stăm un pic mai mult să o descriem pe a doua. Se pare că elementele comune celor două răscoale sunt incapacitatea romanilor de a acționa în timp util, mai ales pentru că le consideră ei, la rândul lor, niște răscoale minore; rezultatul e întotdeauna o luptă prelungită pe câțiva ani, mai degrabă din cauza inabilităților conducătorilor romani, sau din cauza politicii de la Roma.

Un episod în care discutăm un pic despre sclavie în republica romană; un subiect vast, pe care încercăm să-l analizăm din mai multe puncte de vedere, pentru că ne pregătim să discutăm răscoalele sclavilor dintre 140 și 70 îHr. Gustave Boulanger Piața de sclavi

Sulla reintră în Roma, și ceea ce urmează este manualul dictatorului modern. Vorbim în această săptămână despre proscripțiile lui Sulla, dar și despre reformele cu care Sulla intenționează să salveze republica. Dacă reușește vom vedea în episoadele viitoare. Jean-Pierre Granger, Sulla se luptă la porțile Romei (gravură în lemn)

În acest episod reluăm povestea a ceea ce se întâmplă în Roma în timp ce Sulla pune ordine în conflictul cu Mitridate; Marius revine în Roma, cu trupe recrutate din Etruria. Și chiar dacă Marius câștigă cel de-al șaptelea titlu de consul după ce vocea lui îi înspăimântă dușmanii, Sulla se pune bine cu zeii și își omoară de la distanță inamicii. Cum? Aflăm în episodul de azi. Germain-Jean DROUAIS Marius la Minturnae (1786)

Sulla reușește să-și pună un pic de ordine în republică și să meargă să rezolve problema pentru care a și izbucnit acest conflict civil comanda armatelor contra Pontusului. Vorbim de cei trei ani de campanie (87-85 îChr) și vorbim și despre regatul lui Mitridate, cel care (spun unii) ar fi fost inspirația unui alt viitor conducător, pe vremea asta destul de tânăr. Hartă concepută de Javierfv1212 @ Wikipedia. Historical Sources used: Penguin Historical Atlas, Historical Atlas of Ancient Rome by Nick Constable.

Facem câțiva pași înapoi și ne uităm la evoluția lui Lucius Cornelius Sulla în umbra lui Gaius Marius. Munich, Glyptotek. Un prezumptiv bust al lui Sulla

Un tribun pe numele lui Drusus vine cu o idee genială. Ce-ar fi să le dăm tuturor italienilor aceleași drepturi ca cetățenilor Romei? Senatul Romei îl felicită, îl îmbrățișează și îi organizează un triumf, după care îl trimit în Dacia ca să învețe mai bine limba latină. Evident, aproape nimic din ce am spus mai sus nu are nici o noimă, și evident, vom vorbi despre asta în această săptămână.

Săptămâna aceasta vorbim despre reorganizarea armatei romane sub Marius, și despre finalul războiului contra cimbrilor și teutonilor. Vorbim și despre canalul lui Marius, construit pentru că legiunile se plictiseau, un canal lung de 25 de km care în cele din urmă a fost donat Massiliei și a fost exploatat la maximum ca o cale foarte eficientă de transport pe Ron. Invazia cimbrilor și teutonilor