Podcastul de Istorie

E greu să-ți dai seama când locul în care te afli este un punct de maxim al societății în care trăiești. Spre deosebire de istoria citită, istoria trăită n-are viitor, și oamenii care trăiau sub Alexandru Severus nu aveau cum să-și dea seama că trăiesc la apogeu, pe marginea prăpastiei. Pentru ei totul pare ca de obicei - după un împărat neconvingător vine unul care să pună lucrurile la loc în ordine; nimic neobișnuit, s-a mai întâmplat. După Commodus, Pertinax, apoi Septimiu Severus. După Caracalla, Macrinus, după Elagabal Alexandru, e normal, nu?

Ce se poate întâmpla rău în momentul în care pui la conducere un puști de doar 14 ani? Mai ales dacă acesta e foarte implicat în cultul unei zeități mai puțin populare la Roma, și e foarte decis să aducă acel cult în prim-planul panteonului roman? Multe și puține în același timp; timp de patru ani Roma devine jucăria unui adolescent și lucrurile Hmmm, cum să zicem? Derapează.

Cu Caracalla mort în Siria, imperiul e din nou în criză. Fără moștenitor desemnat, fără un pretendent clar la tron, imperiul e din nou în mare pericol de un nou război civil. Două elemente diferă, de data asta, însă. Primul: majoritatea trupelor sunt concentrate în Siria, pentru campaniile pe care le plănuia Caracalla. Al doilea: Caracalla și-a eliminat orice potențial adversar sau pretendent când a epurat tabăra lui Geta. Crud? Da. Eficient? Da. Dar un moment de mare confuzie pentru imperiu, acum că Caracalla a dispărut?

În acest episod închidem povestea lui Caracalla - tiran sângeros sau împărat șiret, depinde cum doriți să-l caracterizați. În mod paradoxal, domnia lui Caracalla va deveni în timp punct de referință pentru vremuri mult mai bune - nu pentru Alexandrieni, desigur, și nici pentru parți, care au un motiv special să nu-l aibă prea tare la inimă pe Caracalla. Probabil cea mai mare reușită a lui va fi extinderea cetățeniei romane la toți locuitorii teritoriului Romei - o decizie realizată pentru câștiguri imediate, dar cu efecte profunde pe termen lung.

În urma lui Septimiu Severus lucrurile par să fie bine puse la punct. A lăsat imperiul pe mâna a nu unul ci doi moștenitori în putere, unul din ei conducând deja alături de el imperiul și purtând numele ilustru de Marcus Aurelius Antoninus. Doar că în lipsa echilibrului adus de tată, frații nu par să se înțeleagă atât de bine cât ar fi trebuit, și nici chiar mama lor nu reușește să-i împace.

Încheiem în sfârșit discuția despre Septimius Severus, considerat de mulți ultimul bun împărat - dovedind grijă pentru imperiu și încercând să ofere un pic de stabilitate care o să pară un mare lux pe viitor. Propaganda imperială lucrează și ea din greu: dacă lucrurile nu sunt perfecte măcar ni se dă impresia că ar fi. Face tot posibilul să lase imperiul pe mâini bune; îi pregătește pe copiii lui pentru conducere, îi avansează în pozițiile corecte, și, în ciuda bolii lui (se știe de gută, dar e posibil să fie vorba și de altceva) duce o guvernare competentă împreună cu fiii săi, Antoninus și Geta.

Vorbim despre cariera lui Septimius Severus după terminarea războaielor civile - o viață dedicată consolidării granițelor și campaniilor militare. Severus își arată adevărata față senatorilor, după care îi fierbe la foc mic, trimițând scrisori de amenințare din campaniile militare pe care le are. Care nu sunt puține la număr - lui Severus îi place mai mult viața alături de legiuni decât viața la Roma, și petrece foarte puțin timp în capitala imperiului.

Continuăm astăzi povestea lui Septimius Severus care tocmai vine după un obositor război cu Niger, favoritul populației romane. Severus nu stă foarte mult pe gânduri și își arată aprecierea față de colegul lui de împărăție, Decimus Clodius Albinus, trimițându-i multe legiuni ca gardă de corp, ba, mai mult, prezentându-se în persoană cu ele pentru a se asigura că le primește exact cum își dorește.

Septimius Severus nu are de obicei asociate titluri mărețe precum Optimus al lui Traian, și poate pe bună dreptate. Cariera lui nu este strălucită - într-un vid administrativ creat de paranoia lui Commodus, chiar și-un general mediocru poate să devină remarcat, și Severus nu este neapărat remarcabil prin cariera lui. De origine din Cartagina, se folosește și de prestigiul rudelor sale pentru a urca cursus honorum - și este unul din cei care-și cumpără de la Cleander un titlu de consul în anul în care acesta vinde titlul de consul ca pe covrigi calzi. Când Didius Julianus își cumpără tronul are norocul să fie generalul cel mai apropiat de Roma, și se folosește de acest avantaj cu măestrie. Este tenace, și-și urmărește scopurile fără prea multe scrupule. Se mișcă atât de rapid încât dă impresia că totul e doar o stratagemă pregătită din timp.

Chiar dacă noi o să vorbim despre Pertinax și Didius Julianus, personajul principal din povestea de astăzi este Garda Pretoriană. Garda este o forță de elită, întreținută ca o forță de elită în ciuda faptului că nu e în mod normal angajată în operațiuni militare. Garda are cel mai bun echipament, și, teoretic, cei mai buni soldați, oamenii care asigură paza împăratului.

Începem noul sezon cu o mică recapitulare - o întoarcere în timp, care ne va reaminti câteva episoade importante din viața imperiului înainte de moartea lui Commodus. Pertinax este unul din cei mai importanți oameni din imperiu din această perioadă, strângând aproape involuntar popularitate și atenție. Așa că în momentul în care complotul contra lui Commodus a reușit, complotiștii s-au întors către unul din oamenii care puteau să capteze atenția și să primească respectul cuvenit unui împărat din partea mulțimii.

Un episod special - ne întoarcem după un pic mai bine de jumătate de an de pauză, ceva mai odihniți, ceva mai relaxați, și reluăm podcastul cu un invitat special. Pe Călina o știți de la Istoria României - și dacă nu o știți atunci merită să puneți mâna să ascultați podcastul ei, pentru o poveste concentrată, sintetică, ce ar putea suplimenta lecturile pentru învățat Istoria României. Un podcast care ne-a făcut și nouă treaba mai ușoară, pentru că de fiecare dată când ni se reproșa că ne lungim un pic prea tare îi puteam direcționa pe ascultători spre podcastul Călinei.

În acest episod vorbim despre a doua parte a perioadei lui Commodus și încercăm să ne dăm seama de motivele pentru care lucrurile o iau razna. Commodus nu e neapărat un manager extrem de rău al imperiului, deși e evident încurcat de neînțelegerea responsabilităților pe care le are la nivel economic și social. Conflictele lui cu Senatul nu sunt în stare să-i aducă un mare serviciu, și cu cât se adâncesc mai tare conflictele, cu atât mai tare lucrurile merg împotriva lui.

Cred că o mare parte din noi știm despre Commodus mai degrabă prin viziunea regizorală a lui Ridley Scott, ca împăratul ahtiat de putere și de lupte gladiatoriale care ajunge să își întâlnească inamicul pe care îl credea omorât. Chiar daca Gladiatorul spune o poveste interesantă care a atras multă lume, foarte puțin din acest film are legătură cu realitatea. O să începem explorarea moștenirii ultimului din seria celor cinci împărați buni cu urmașul lui direct, Lucius Aelius Aurelius Commodus.

Și iată cum ajungem la final cu povestea filosofiei din Grecia Antică. Nu pentru că am ajuns în punctul în care filosofia se termină, ci, din contră, pentru că am ajuns în locul de unde am început, adică la Marcus Aurelius.

Există un dezechilibru între felul în care percepem astăzi noțiunea de hedonism (un abandon aproape total în favoarea plăcerilor imediate) și felul în care se prezenta hedonismul în epoca antică. Epicur este cel mai bun exemplu în sensul acesta; el duce mai departe ideile școlii cirenaice pornind o mișcare filosofică surprinzător de conservatoare, centrată în jurul ideii că singurul lucru pozitiv în viață este plăcerea fizică, în același timp redefinind ideea de plăcere într-un fel în care să facă moderația motiv central al filosofiei sale.

Continuăm plimbarea noastră prin școlile de gândire din Grecia antică cu poate unul din cei mai celebri ciudați ai filosofiei. Diogene din Sinope e cel care îi spune lui Alexandru cel Mare să se dea la o parte din soarele lui, că-l deranjează, și își petrece timpul într-un butoi în Atena.

Aristotel a rămas probabil cel mai influent filosof din toate timpurile. Dacă Socrate a schimbat filosofia, iar Platon i-a notat-o, Aristotel a sistematizat, într-o manieră pragmatică, munca celor doi. Chiar dacă unele voci îl numesc rebel al Academiei, Lyceumul lui Aristotel rămâne un continuator al tradiției Academice, iar Aristotel însuși se numește platonist.

Aristotel Stagiritul cunoscut vreme de 2000 de ani ca Filosoful, e cel mai de succes elev al lui Platon, acel elev care nu doar că își întrece maestrul, dar și îl pune într-un con de umbră. Cu abordări pragmatice, Aristotel pune bazele cercetării științifice, definind abordarea empirică, implicându-se în nenumărate domenii.

Într-un tur de forță, ne întoarcem atenția către probabil cea mai influentă scriere a antichității - dialogul despre justiție și despre orașul drept al lui Platon. Discutăm, în prealabil, de cosmogonia din Timaeus, și introducerea sau rezumatul pe care îl face Platon prin Socrate în acel dialog; în Republica personajul principal e tot Socrate, care explică felul în care vede orașul ideal al dreptății, Kallipolis. Un act necesar pentru a înțelege evoluția gândirii politice pe viitor, dar și un moment excelent de reflecție asupra configurației statelor - asupra valorii democrației, în cea mai importantă critică a acesteia. Pentru unii utopie, pentru alții o distopie, Republica e considerată de mulți capodopera lui Platon; chiar dacă nu e ideea finală despre orașul ideal, idee prezentată în Legile, regăsim aici câteva idei influente care de-a lungul timpului vor fi reinterpetate la infinit.

E foarte improbabil ca cel mai mare filosof al lumii să fie numit Matahala - dar întâmplarea a fost ca Aristocles, fiul lui Ariston și al Perictionei, să fi rămas în istoria fix cu porecla lui, Platon - matahala, om lat în umeri. Asta pentru că înainte de a fi filosof, Platon a fost și un atlet ambițios - participând la jocurile Isthmului și la jocurile Pythiene. Totuși, această matahală a devenit cel mai studiat filosof, singurul om ale cărui scrieri s-au păstrat aproape 2500 de ani intacte - întreaga filosofie fiind considerată doar un comentariu la dialogurile lui Platon.

În acest episod continuăm cu mica istorie a filosofiei europene cu Socrate - dar pentru a vorbi despre Socrate va trebui să punem întâi contextul în față - vorbim așadar despre Grecia lui Socrate, despre războaiele peloponesiace și căderea democrației ateniene.

Continuăm povestea filosofiei uitându-ne un pic mai departe de Pitagora; ne uităm la Heraclit, un filosof din Efes, un pic mizantrop, care propune teza că totul e în mișcare, și că niciun om nu calcă de două ori în același râu. Răspunsul la Heraclit e dat de eleații lui Parmenide care, poate și sub influența lui Pitagora, sugerează că universul e o sferă în care mișcarea e imposibilă, fiind doar o iluzie a simțurilor. Chiar dacă pare contraintuitiv, Zenon și Melissus vin cu argumente destul de serioase - și vorbim un pic și despre paradoxurile propuse de Zenon.

Săptămâna asta începem o scurtă istorie a filosofiei (europene). Evident, e un domeniu în care noi înșine suntem neofiți; dar este o explorare fascinantă a unui subiect important pentru ceea ce încercăm să facem. Descoperim o lume bogată în idei, în care niște oameni extraordinari abordează cu mult curaj un nou mod de gândire.

În primul rând, o reușită - două episoade despre Marcus Aurelius în care nu i-am zis Marcus Antonius deși îl mai cheamă și Antoninus. Nino! În al doilea rând, continuăm povestea lui Marcus Aurelius după declanșarea ciumei - probabil unul din cele mai puternice și destabilizatoare evenimente ale epocii. Totul, dar totul va fi atins de ciumă, că vorbim despre oameni, societate, economie, armată. Și Marcus Aurelius pare într-adevăr să vadă capătul scurt al paiului. Un principe educat pentru a administra un imperiu pacifist, a devenit unul din cei mai buni conducători militari - fără voie sau dorință personală.

Împăratul din această perioadă despre care se scrie cel mai mult este, de bună seamă, Marcus Aurelius. Din mai multe motive - în primul rând pentru că ne supraviețuiesc scrisorile pe care le schimbă cu profesorul lui, Marcus Cornelius Fronto, dar ne supraviețuiesc și cugetările sale, care ne dau o imagine complexă, tridimensională a împăratului.

L-am lăsat pe Hadrian în vârful imperiului pentru că nu ne-am îndurat să îl omorâm în episodul anterior. Asta și pentru că finalul lui Hadrian vine într-o cu totul altă lumină și tonalitate decât cea în care l-am prezentat în episodul anterior. Suferința nu e un lucru ușor, și schimbă puternic datele problemei. Dar, credem noi, apar la suprafață și semnele unui comportament abuziv care nu deranja cât Hadrian nu stătea în Roma. Când stă în Roma, însă

Publius Aelius Hadrianus e al doilea împărat cu rădăcini provinciale - un împărat care va schimba fața imperiului și va redefini pe termen lung paradigma imperială romană. Supranumit Graeculus - grecușorul, scopul lui pare să fie includerea provincialilor și a unei culturi Helenistice comune sub supervizarea Romei. Creează orașe provinciale, muncipia, semi-autonome cu propriile legi și obiceiuri, în locul impunerii coloniilor romane cu constituția romană. Probabil orientarea asta spre provincie e văzută cu ochi răi la Roma, dar asigură stabilitatea imperiului pe termen lung - fiind primul care e mai degrabă centrat pe Imperiu, nu spre orașul Roma.

Vorbim în acest episod despre realizările lui Traian - despre proiectele de infrastructură, despre construcțiile monumentale pe care le ridică, mare parte cu banii Daciei. Vorbim și despre ambițiile lui, despre relația cu aristocrația romană, și despre faptul că, în cele din urmă, este cel care ajunge să fie numit Optimus Princeps - cel mai bun dintre principi.

Cât poți rezista unui agresor care îți cere să fii legat de mâini și de picioare și ți-a luat deja o mare parte din regatul pe care-l stăpânești? Nu foarte multă vreme, motiv pentru care Decebal, după ce încheie o pace cu Traian, caută să-și strângă un cerc de aliați.

În acest episod parcurgem povestea primului război între Traian și Decebal, pornind de la cele două surse primare: istoria lui Dio Cassius, și interpretarea imaginilor de pe columnă. Vorbim despre cele trei posibile trasee inițiale de înaintare, despre prima etapă a războiului, despre încheierea bruscă a textului lui Dio Cassius, și încercarea de a descifra columna - intrăm apoi, în detaliu, în legătură cu campania de iarnă, contraatacul lui Decebal la sud de Dunăre, și înființarea lui Nicopolis ad Istrum, în cinstea zeiței Nike, zeița victoriei. Apoi prezentăm desfășurarea celei de-a doua părți din campanie, încercând să înțelegem un pic mai bine obsesia pentru dezertori romani a lui Traian.

După o pauză un pic mai lungă decât preconizam, revenim cu un nou episod; și chiar dacă planificasem să vorbim despre război (pe la minutul 30 încă credeam că vom vorbi despre primul război) am decis să vorbim un pic mai în amănunt despre surse (mai exact lipsa lor), dar și despre etapele premergătoare războiului. Motivațiile pe care le expune în fața senatului dar și pregătirile pe care le face Traian sunt la fel de importante.

În acest episod vorbim despre eterna prietenie dintre poporul dac și cel roman, cu aplicație directă pe perioada 85-90. O prietenie pe muchie de cuțit, ca să-i zicem așa.

Suntem în anul celor patru împărați, momentul în care legiunile romane sunt mobilizate într-un război fratricid. Triburile de la granița imperiului, cumva, încearcă să profite pe cât posibil de degringolada din imperiu. Roxolanii sunt primii care profită de această situație, și după ce în iarna 67-68 avuseseră o incursiune care se soldase cu masacrarea a două cohorte romane, în martie, anul 69, un detașament de 9000 de călăreți pornesc într-o incursiune de jaf. Din păcate pentru ei, bunurile materiale și armurile îi încetinesc, și îi fac țintă ușoară pentru legiuni, care le înăbușă atacul rapid.

Chiar dacă uneori ajungem să-l revendicăm, Ovidiu este un roman înainte de toate, unul din cei mai apreciați poeți de la curtea lui Octavian Augustus. Ne uităm în acest episod îndeaproape la care pot fi motivele pentru care a fost exilat, la ce aflăm util din poemele lui, altceva decât faptul că era trist și supărat, și că se ruga de toată lumea să vorbească cu șeful de la Roma să-l ducă undeva mai la căldură.

Continuăm povestea de după Burebista cu cele câteva citate rămase despre regii care controlează diversele triburi dacice, unii implicați în conflicte cu Roma, alții participând în conflictele Romei; zăbovim un pic mai mult la povestea lui Marcus Licinius Crassus nu acel Crassus, ci nepotul lui o poveste cu care rămăseserăm datori dintr-un episod ceva mai vechi în care îl pomenisem ca ultimul roman care ia spolia opima - pentru că reușește să înfrângă o armată fără să piardă niciun soldat. Acum explicăm situația mai pe larg un pic, luându-ne spațiu să vorbim de una din poveștile pe care le auzi foarte rar, aproape deloc despre conflictele dintre daci și romani. Încercăm să punem lucrurile în ordine și să construim un fir epic care să aibă o oarecare logică, deși desigur avem prea puțină informație și prea multe semne de întrebare.

Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute. Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste și așa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura, sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la această problemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalți refuză nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps.

După ce Vespasian calmează lucrurile și lasă un imperiu relativ calm pe mâna fiului său favorit, Titus, din umbră pare să lucreze Domitian - fiul neglijat, poate urâcios, care dă impresia că complotează la adresa fratelui său. Dar Domitian, dincolo de toată judecata grea aruncată pe spatele lui de către Tacitus sau Suetonius, pare un împărat mult mai rezonabil - un prototip de despot luminat, un individ cu o viziune deosebită care lucrează neobosit la mai-binele imperiului. Pe termen lung, realizările lui sunt incontestabile. Pe termen scurt, însă, supără o mulțime de lume influentă - senatori, oameni apropiați - care nu admiră intransigența lui în ceea ce privește aplicarea legii.

În această săptămână discutăm despre urmașul lui Vespasian la conducerea Imperiului Roman. Lăudat aproape universal de către istoricii antici pentru marea schimbare a lui din momentul în care ajunge împărat, Dio Cassius ne lasă, totuși, sămânțele dubiului, afirmând că nu a făcut nimic excepțional sau important. Titus nu e deloc neremarcabil; suspiciunea e că mare parte din deciziile lui Vespasian sunt, de fapt, ale lui Titus; acesta semnează și conduce în locul tatălui său pe ultimii ani.

În Iudeea se profețise ridicarea dintre evrei a unui Mesia care să elimine opresiunea din partea străinilor și, în același timp, din partea elitelor. Acest Mesia va face minuni, va vindeca orbi și șchiopi, și va aduce pacea peste întreg pământul.

În acest episod răspundem la întrebările voastre - chiar dacă nu continuăm povestea istorică din episodul anterior, sperăm să fie util și informativ.

Acesta este un episod introductiv pentru Podcastul de Istorie. În el încercăm să răspundem unor întrebări pe care ar putea să le aibă cineva la o primă audiție.

sau cei patru împărați erau trei și noi am vorbit despre ei. Bine, nu erau trei, dar mi-a plăcut mie mult de tot cimilitura. Vorbim de perioada de război civil de după domnia lui Nero, un război civil destul de scurt comparativ cu ce știm că pot romanii dar suficient de lung încât să producă o resetare a sistemului de conducere. Cu patru împărați care își împart un an, fiecare lăsându-și amprenta în societate într-un fel sau altul.

Suetonius ne spune că Nero își dorea faimă în perpetuitate și se pare că a obținut-o. Rămas în mentalul colectiv ca modelul tiranului nepăsător la nevoile celor din jurul lui. Nero cântând la liră în timp ce Roma arde pe fundal este o imagine cât se poate de emblematică.

Vorbim astăzi de două figuri legendare - una din ele care a rămas în istorie în ciuda insuccesului, iar cealaltă uitată de istorie, deși ar fi putut fi păstrat într-un capitol dedicat celor mai abili conducători de oști. Vorbim de Boudica și de Corbulo - Boudica, o eroină de film de Hollywood, the ultimate goth babe, iar Corbulo fiind doar un conducător de oști care și-a folosit inteligent avantajele și a devenit un individ respectat chiar de inamicii lui. Știm cine rămâne în istoria populară.

După ce Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei Minor, este adoptat de Claudius, e doar o problemă de când, nu dacă Claudius și fiul lui, Britannicus, vor dispărea din peisaj. Cu o evoluție care ne amintește de mama Cenușăresei, dar cu mai multă eficiență, Agrippina construiește un împărat din Domitius, adoptat sub numele de Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus.

Pentru un om care vreme de 50 de ani s-a luptat să supraviețuiască simulând incompetența, Claudius se descurcă excelent odată ajuns la cârma imperiului. Deși aparent imperiul era sărăcit de Gaius (Caligula), Claudius găsește suficiente resurse în punga imperiului să plătească pentru noi campanii militare. Cel mai mare cuceritor între Augustus și Traian (sau poate între Cezar și Traian), Claudius împinge imperiul roman mai departe.

Claudius este un om care vreme de mulți ani supraviețuiește în umbra marilor oameni - mereu prezent acolo, mereu dat la o parte, mereu ignorat. Pentru cineva care petrece jumătate de secol tulbure, într-o familie de oameni care o iau razna și-și omoară rudele la prima suspiciune că ceva e în neregulă. Claudius este un supraviețuitor.

Continuăm seria dedicată principatului roman cu urmașul lui Tiberius Caligula. După ce se folosește de ajutorul lui Macro, șeful gărzii pretoriene, Gaius Caligula preia conducerea oferind Romei jumătate de an de bucurie și trei ani de groază. Caligula e o poreclă pe care o purta micul Gaius, fiul lui Germanicus, în timp ce îl plimba tatăl lui în campanie în Germania, printre legiuni, unde devenise mascota unității - nimeni nu ar fi avut curajul să-i spună tânărului Gaius astfel în timpul principatului său.

În acest episod povestim pe-ndelete telenovela lui Tiberius - un om care refuză cu obstinație conducerea o pierde în favoarea celor care și-o doresc, în cele din urmă.

Revenim după o pauză destul de lungă cu o discuție despre esența puterii primilor împărați romani. Cum au devenit Augustus și Tiberius unici conducători ai unei republici, cum au tăiat încet din drepturile guvernaților și au început să își construiască propriul stat pornind de la vechea Republică.

Nu pun titlul pe care doream să-l pun pentru că aș fi introdus spoilere. Înainte de spoilere, însă, să vorbim despre acest episod. Ultimul din primul sezon de Podcastul de Istorie vom face o pauză un pic mai lungă, cauzată de diverse lucruri care ne împiedică să înregistrăm în perioada imediat următoare. Vă mulțumim anticipat pentru răbdare.

Salut, și bine v-am găsit la primul podcast de istorie din România – cel puțin după știința noastră. Suntem Dorin și Sergiu, doi amatori de istorie care ne-am apucat să și vorbim despre asta. Și vrem să trecem prin toată istoria României – după puterile noastre.

În acest episod o să răspundem celor câteva întrebări pe care le-am primit, o să povestim câteva aspecte din culisele podcastului, și, în general, o să ratăm la mustață șansa de a fi interesanți.

Pe 19 august, anul 14, Gaius Iulius Cezar, zis Augustul, pater patriae, imperator, se află în vizită la Nola, unde a murit și tatăl lui natural. Știe că sfârșitul e aproape; și moare în brațele fiului adoptiv, Tiberius, pe care l-a displăcut cu pasiune dintotdeauna, sub ochii soției sale, Livia. Dio Cassius ne spune că de vină e posibil să fi fost o smochină otrăvită de Livia. Și pe Tacitus îl tentează această variantă.

Octavian își asumă (am putea zice că primește dar să fim serioși) rolul de cenzor al moralei publice; ce legi dă, ce urmărește cu ele, și mai departe ce se va întâmpla discutăm în acest episod.

Săptămâna asta vorbim despre cel mai de succes triumvirat nedeclarat, dar mereu prezent la finele erei lor (că nu e era noastră). Vorbim, așadar, despre Octavian, Maecenas și Agrippa, un pic despre Virgil, încercând să nu amețim lucrurile mai tare decât sunt ele.

În care Octavian face câteva înțelegeri cu Senatul prin care îi eliberează de sub binevoitorul său jug pe romani, înrobindu-i mai tare. Și drept mulțumire, Senatul îl numește venerabilul, augustul, Augustus.

După un drum prin Egiptul bogat și lipsit de griji (aproape) ne întoarcem în Roma, unde lucrurile nu arată deloc bine. Îl urmărim pe Octavian abordând mult mai cerebral fiecare aspect al dificultăților pe care le întâmpină. Chiar dacă nu e perfect, și cumva chiar împotriva caracterului personal, reușește acolo unde nici măcar Cezar nu a reușit.

Dacă e un regret pentru acest episod e că nu l-am făcut un pic mai lung, să vorbim mai pe-ndelete despre aceste două mari personalități ale căror destine ajung să se-mpletească. Și cu cunoștința faptului că, poate, am stat prea mult să vorbim despre fapte și mai puțin despre oameni și înțelesuri, iată, povestea lui Antoniu și a Cleopatrei așa cum o vedem noi.

În acest episod vorbim de ce se întâmplă după moartea lui Cicero și instaurarea triumviratului. Încet, focurile aprinse în întreaga republică se sting, unul câte unul.

Ne întoarcem în acest episod la Roma, unde Cezar stă căzut la picioarele statuii lui Pompei. Romanii știu deja ce înseamnă acest lucru: cei mai prevăzători se închid în case, cei mai curajoși sau mai înverșunați pun mâna pe armă. În cele din urmă apare și un moștenitor, și situația redevine încurcată

Săptămâna asta am înregistrat un episod special, împreună cu alți doi podcasteri: Natan Garștea, de la Istoria Moldovei și cu Călina Cenan de la Istoria României. O discuție relaxată, în care ne cunoaștem mai bine. Vom reveni cu un episod din povestea republicii romane săptămâna viitoare, până atunci însă sper că vă va fi pe plac discuția pe care o avem aici.

Un episod ceva mai lung, dar foarte important. Nu este despre Burebista, ci despre cei care vorbesc despre el; nu e despre daci, ci despre cei care încearcă să deslușească adevărul legat de daci. Un subiect important pentru oricine vrea să înțeleagă de unde vin dacii magici cu tuneluri sub Bucegi.

Dar, la modul serios, vorbim în acest episod despre religia dacică și despre armata dacică câteva aspecte pe care le-am ratat în episoadele anterioare. Recuperăm acum; vorbim și despre cum e văzută religia dacică, și care e părerea noastră despre ce am citit, și care sunt punctele pe care nu le putem atinge din lipsă de informații.

Săptămâna asta continuăm discuția de data trecută referitoare la a fost sau nu a fost stat aducem mai multe argumente pornind de la acest articol din revista Historia nu din încercarea de a distruge argumentele autorului, ci de a ni le întări pe ale noastre.

Trebuie să recunosc că e destul de catchy geto-dac. E neclar dacă sunt două lucruri diferite, dar dacă sunt sau nu sunt nu contează atât de tare. Ce e important e că începem să facem o primă încercare de a sintetiza informațiile despre daci pe care le-am citit. Vorbim despre ideea de statalitate, despre monede și câteva subiecte adiacente.

Se pare că într-adevăr avem de-a face cu o conspirație universală contra lui Burebista. După o încercare eșuată de a transmite informația pusă cap la cap de autorii acestui podcast, după o altă încercare vizibil sabotată (de pe la minutul 15 se va simți) de a rata acest episod, izbândim! Transmitem mai departe informația, chiar dacă tehnologia luptă cu îndârjire contra noastră.

Burebista. Un moșneag bonom privește împreună cu bunul lui prieten, Deceneu, în zare, și îi spune: crezi că vecinii noștri celți vor elibera pământurile până unde vrem noi?. Deceneu privește înspre bunul său prieten Burebista, și zice: Pentru Dacia Mare și pentru gloria neamului ăstuia se vor da la o parte. După care începe o doină, pe care o dă apoi într-o lălăială veselă de nuntă.

În acest episod revenim la daci, la spațiul carpato-danubiano-pontic și vorbim despre ce se întâmplă în jurul nostru despre tensiunile care se strâng în jurul triburilor care se identifică ca dacice.

Sau mai multe. O să vedem câte ne ies la număr. Cezar este stăpânul Romei. Pe câmpul de luptă nu a reușit să-l învingă nimeni. Poate că există o altă cale? Un episod în care strângem niște concluzii pentru o poveste care nu mai are spoilere de vreo 2000 de ani.

Dacă am acoperit în episoadele anterioare campaniile militare, ne uităm acum un pic și peste activitatea dictatorului Gaius Iulius Cezar, începând de la triumfuri, și culminând cu reforma care într-o formă sau alta, încă ne afectează: cea a calendarului

În episodul acesta discutăm despre ultimele mișcări militare ale războiului civil. Îl vedem pe Cezar câștigând mereu la limită, pe Cato Utticensis în postura lui Toma Alimoș, și cum Cezar reușește să câștige cu inconfundabila strategie o să-l lovesc cu figura mea până îi cedează pumnul într-o mișcare ilogică la porțile cetății Munda.

Dacă tot l-a urmărit pe Pompei până în Egipt, Cezar își ia o vacanță de un an și profită de soarele și plajele din Alexandria își dezvoltă calitățile de înotător, devine familiar cu localnicii, cunoaște o fată din localitate cu care începe să aibă foarte multe în comun, și, în general, face lucrurile pe care le face Cezar o execuție aici, un conflict acolo, nimic ieșit din comun.

Revenim! Știm, a durat ceva. Dar, odată cu școala, ne revenim și noi cu un episod despre lupta dintre Cezar și Pompei. Războiul civil aprinde încă o dată Roma după războiul civil dintre Sulla și Marius, Roma se teme.

Pe scurt (bine, pe lung) despre cum e văzut Cezar la Roma. În acest episod încercăm să înțelegem un pic mai bine motivul pentru care izbucnește din nou războiul civil în Roma; și parcă, spre deosebire de Sulla, motivațiile sunt mai complicate. Sau poate pur și simplu avem mult mai multe surse din care să aflăm informațiile acestea.

Pentru că oamenii nu primeau liniștiți democrația romană, Cezar e obligat să le explice în detaliu galilor avantajele sistemului democratic roman. Și o face, și finalul e la fel de spectaculos cum ne-am fi așteptat într-o luptă contra-timp, Cezar înfrânge ultima rezistență a galilor la Alesia. Și apoi la Uxellodunum, ca să fie clar.

Discutăm despre aventurile lui Cezar în Galia, dincolo de Rin și în Britania cu două campanii cu un succes îndoielnic în realitate, dar un succes răsunător la Roma, Cezar e primul roman care să conducă legiunile dincolo de Canalul Mânecii.

Când am început aveam un plan ambițios campania din Galia, 55 de minute. Probabil că am fi reușit dacă am fi zis că Cezar s-a dus în Galia, a pacificat zona și s-a întors. Dar am preferat să intrăm în detalii, așa că avem un prim episod dedicat campaniei din Galia.

Urmărim ce se întâmplă mai departe cu Clodius, cu rivalul lui, Milo, și cu Pompei, ultimul triumvir rămas în Roma în timp ce relația dintre el, Cezar și Crassus se răcește (la figurat în mai multe sensuri).

Continuăm povestea republicii romane cu anul lui Clodius Pulcher, omul care a renunțat la statutul de patrician pentru cel de plebeu și poziția de tribun al plebei o poziție care îi dă mai multă putere decât s-ar fi putut aștepta oricine.

Primul consulat al lui Iulius Cezar e plin de realizări, cu o combinație de fler politic, forță brută și sprijin inteligent, Cezar reușește să reformeze părți pe care nimeni nu le credea rezolvabile.

Dacă e un element de neocolit în politica și economia romană, acela este reprezentat de corupție; și nimic nu ilustrează mai bine decât această epocă tulbure a finalului republicii romane. Vorbim despre oameni precum Cato, ce reprezintă un ideal republican intangibil, care se opun unor grupuri extrem de motivate precum cel al așa-numitului triumvirat format din Cezar, Pompei și Crassus.

Vorbim despre cei doi băieți din titlu Marcus Tullius Cicero, că rămăsesem datori cu câteva informații despre el, și Caius Iulius Cezar. Vorbim despre începutul lui Cezar, și îl aducem la zi ca să ne pregătim temeinic pentru dezastrul ce va urma. Republica romană are zilele numărate (încă destul de multe, dar de ce să nu anticipăm?)

Săptămâna asta vorbim despre Marcus Tullius Cicero și despre destabilizatoarea conspirație catilinară care anunță vremuri din ce în ce mai tulburi pentru republica romană.

Închidem în sfârșit telenovela persană, cu un june prim care preia problema bătrânului rege care-și masacrează familia. Cum se va termina?

Otravă și triumf. Continuăm discuția despre Mitridate din Pont, un pic mai relaxați, punând o perspectivă un pic diferită pe războiul cu Sulla (pe care l-am mai discutat).

Începem în această săptămână o telenovelă persană, cu Mithridate VI Eupator, care, în ciuda a ceea ce zic (Dorin) în podcast, nu e numit după un oraș, doh!

Săptămâna asta ne-am gândit să descriem ceva mai în detaliu cum anume se desfășura un triumf; și pentru că am vrut să ducem povestea un pic mai departe, am făcut și un incredibil de scurt istoric al pirateriei în Mediterana până la Pompei cu un detur prin CretacicusCreticus.

Continuăm povestea lui Pompei cum reacționează trupele când îl retrage Sulla, ce face mai departe, cum își pregătește parcursul pe cursus honorum și cum reușește să rupă toate barierele legii romane nu doar o dată ci de două ori.

Revenim cu continuarea poveștii republicii romane de data asta ne mutăm reflectorul pe Pompei, rockstar-ul politicii romane de după Sulla.

Spartacus e un personaj interesant; conducătorul unei răscoale cu un mai mare potențial de reușită, deciziile lui rămân un pic controversate; e neclar de ce nu și-a condus armata în formare în afara granițelor Romei. 

Ne-am întors în timp să ne uităm peste cele două răscoale pe care le-am ratat până acum; o să trecem fugitiv peste prima și o să stăm un pic mai mult să o descriem pe a doua.

Un episod în care discutăm un pic despre sclavie în republica romană; un subiect vast, pe care încercăm să-l analizăm din mai multe puncte de vedere, pentru că ne pregătim să discutăm răscoalele sclavilor dintre 140 și 70 îHr.

Sulla reintră în Roma, și ceea ce urmează este manualul dictatorului modern. Vorbim în această săptămână despre proscripțiile lui Sulla, dar și despre reformele cu care Sulla intenționează să salveze republica. Dacă reușește vom vedea în episoadele viitoare.

În acest episod reluăm povestea a ceea ce se întâmplă în Roma în timp ce Sulla pune ordine în conflictul cu Mitridate; Marius revine în Roma, cu trupe recrutate din Etruria.

Sulla reușește să-și pună un pic de ordine în republică și să meargă să rezolve problema pentru care a și izbucnit acest conflict civil comanda armatelor contra Pontusului.