Fata din FM

Din scântei ies idei. În fotbal nu există meci mare și meci mic. Fotbaliștii din trecut au lucrat mult cu mingea. Au știut foarte multă... meserie. Pe care au învățat-o – fapt deosebit de important – încă din copilărie. Toți tipografii din lume care culeg literele fierbinți ale fotbalului pun o cerneală specială, care dezleagă toate limbile pământului.

Cine doarme în prima noapte de ajun, nu face două parale... O telegramă [...] Dacă ai s-o pierzi vreodată, înseamnă că nu faci nici două parale... Noaptea trecută, un polițist a prins un copil lângă tribuna dinspre gârlă... Lucra cu un mic ferăstrău. Încerca să facă o gaură cât capul lui în tăblia tribunei, ca să poată intra la meci.

Nimeni nu mai e Bindea. Nimeni nu mai e Dobay [...] Voi sunteți de vină, voi, cei care scrieți despre fotbal. [...] Ați uitat să ciopliți idoli. Iar fără idoli, fotbalul moare...

Fotbalul se învață cel mai bine în picioarele goale. Pentru că fotbalul cere unghii sparte și degete sângerânde. Un gol oarecare este și va fi întotdeauna mai frumos decât cea mai măiestrită combinație terminată în bară. El, asemenea altor câțiva îndrăgostiți fără vindecare, nu știe și nu poate să contemple lumina blândă a apusului.

Echipele mari au câmpuri magnetice. Când acestea pier, pier și echipele. Fotbalului nostru de astăzi îi lipsesc cei șapte ani de-afară... [...] După cei șapte ani de-acasă, urmează cei șapte ani de-afară. Între opt și paisprezece. Adică anii când cei din casă te strigă să vii la masă, iar tu nici gând, pentru că liliacul a înflorit, și gârla s-a încălzit, și păianjenii simt mirosul de ceară, și mingea de cârpe sau bășica de porc sare mai bine decât spuna de mare... Obișnuiții străzii Beethoven știau că acolo, în curte, se consumă o mare dragoste. Poate cea mai mare a vieții lui Iosif Petschovschi.

Acum treizeci și ceva de ani s-a născut marea rivalitate dintre Venus și Rapid, cele mai bune echipe bucureștene de fotbal din anii ‘30. O rivalitate „pe viață și pe moarte”, cu tot convoiul ei de întâmplări de necrezut, alimentate uneori de vanitate și chiar de ură. O rivalitate care aduce în memorie legenda Veronei. O rivalitate pe care n-a putut-o stinge nici pericolul comun, Ripensia, și nici curgerea anilor. Cine iubește fotbalul, are timp întotdeauna.

“Portarul ăsta mic nu moare-n pat!” Pronosticul morții mele premature mi-a umplut inima de bucurie. Însemna că trecusem cel mai greu dintre examene: examenul de curaj. (N.a. Fracturile) sunt tribut exuberanței și “marii fericiri de a fi portar”. De a ști că ești ultimul apărător. De a ști că plonjonul tău, bun sau rău, dictează pulsul câtorva zeci de mii de oameni... Zâmbetul e o armă. O armă care impune. Un portar zâmbind valorează cât doi. Un zâmbet bine plasat în ochii înaintașului advers micșorează ca prin farmec unghiul, mărește dilema și asmute cârceii. Eu m-am chinuit să zâmbesc întotdeauna.

Am plecat. N-aveam cum să mă împotrivesc mie însumi. Mă frigea dorul de ducă, pe care mi-l aprinsese marele meșter de vise, George Călinescu. Mulți spun că 3 iulie 1938 este una dintre cele mai frumoase zile din istoria fotbalului nostru... Galeria italiană e cea mai zgomotoasă din lume.

Numai voi, ziariștii, ne priviți de sus. Un fotbalist nu vede decât de jos. Așa cum un cățeluș spitz nu vede decât cu draperia de păr peste ochi... Pentru un fotbalist driblingul e ca apa, dar dacă driblezi cu capul în pământ, e ca și cum ai turna într-o damigeană fără fund. Așa am semnat pentru Rapid. Am făcut-o numai pentru că mi s-a promis o slujbă. Am dat de la mine zece mii de lei pe lună în schimbul unei promisiuni. Poate că târgul n-a fost o afacere, dar așa e omul sărac: n-are încredere în bogăția care vine așa, pe nepusă masă.

Întotdeauna mi-a fost milă de fundași. Ei sunt, de fapt, fochiștii unei echipe. Ei nu au plăcerea nemaipomenită a golului. Cel care dă gol e “omul care aduce ploaie”.

De tinerețe am nevoie ca să mai pot învăța. Numai dacă rămâi tânăr poți hotărî că ce a fost bun ieri, nu mai e bun azi... În loc de minge, cum prea bine cred că vă închipuiți, aveam o bășică de porc cumpărată de la măcelărie. În loc de crampoane – bătăturile tălpilor. Dar la urma umei, nu-i nici o faimă în asta. Toți cei care au lăsat o urmă în fotbal au început la fel. Fotbalul este în primul rând un nesfârșit șir de încercări, pe care le birui sau nu. Ele sunt de fapt selecționerul unic. Fotbalul nu e o regulă de trei simplă... Fotbalul are nevoie de oameni care dau în clocat... Și tu ești unul dintr-aceia.

De-ar ști jucătorii cât e de grea meseria de antrenor. Ca jucător, eu am fost – o spuneau ziariștii – întruchiparea calmului. Dar, de îndată ce am devenit antrenor, n-am mai putut să stăpânesc șoriceii inimii. [...] Patul fiecărui antrenor e – aș zice – plin de cuie. Iar cuiele astea le simți chiar dacă ești fachir. Fotbalul e o școală la care umbli vreo 10-12 ani, dar, spre deosebire de alte școli, examenele fotbalului sunt cu sutele, pentru că se dau în fiecare duminică. Și mai e ceva: aceste examene nu se trec aproape niciodată. Pentru că dorințele marelui examinator, Publicul, nu au niciodată margini... Eu aș zice că pasa lungă e piciorul drept, iar cea scurtă – piciorul stâng al unui om. Dacă îi iei dreptul sau stângul trebuie să-i dai o cârjă. Așa e și cu fotbaliștii. Un jucător obligat să folosească numai pasa scurtă sau numai pasa lungâ are nevoie și de o cârjă.

Petre Steinbach... Un om cu fața aspră, aș spune crestată, ca un portret de Siqueiros. Un bătrân-tânăr cu părul alb, tuns scurt, ca boxerii de altădată... Știi bine că în toată lumea golul marcat e opera jucătorului, în timp ce golul ratat e «opera» antrenorului. ...Ce păcat că nu sunt un mare scriitor ca să descriu în vreo 200 de pagini secunda veșnică dinaintea unui 11 m în minutul 85.

“Copilul nu e doar un «cade-n cap și se ridică», ci un dribler de o nervozitate rarisimă și cu șut de... semigreu.” “Astăzi șutul s-a demodat. Oricât s-ar părea de ciudat. Jucătorii invocă existența apărărilor aglomerate, sunt ocupați prea mult – și din păcate mai mult teoretic – cu găsirea portiței prin care să iasă din labirint. Dar labirintul e mult mai complicat decât cel din legendă. Pentru că e mobil. Și-atunci, toate schemele învățate de-acasă se dau peste cap la prima deplasare firesc neprevăzută a uneia din «cămăruțele» fotbalului.” “Dacă încerci să ții predici fotbaliștilor fără să fi jucat fotbal, e ca și cum i-ai explica scafandrului cum e pe fundul mării...” “Un meci de fotbal nu durează o oră și jumătate. Și nici 90 de minute. Durează mult mai mult: 5.400 de secunde! [...] E o diferență subiectivă, pe care o simt doar îndrăgostiții. Dragostea asta m-a orbit uneori, dar nu cred că merită să iubești altfel.”

”Suntem prima țară înscrisă în Cupa Jules Rimet. Află de la mine că Jules Rimet ăsta e un geniu, iar cupa lui va trăi până ce-o îngheța pământul.” “Așa e fotbalul. În șase minute, pe gazon, înveți mai mult decât în șase ani cu creta în fața tablei. Pentru că, de când e mingea rotundă, fotbalul se învață cu tricoul ud și nu cu cămașa scrobită.” ”Fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria însăși.” ”Noi, fotbaliștii, suntem zeii. Ei, spectatorii din tribune, care ne aplaudă și ne huiduie, sunt cei care trăiesc prin noi iluzia că ar fi putut să fie zei.”

“Dacă gazonul scoate la iveală forța șutului și finețea driblingului, vestiarul oferă privirilor ceea ce tribunele n-au văzut și nu vor vedea niciodată.” “Noi, fotbaliștii, suntem artiști. O spun cu mândrie și fără teamă de ridicol. Și pentru că suntem artiști, memoria întâmplărilor din copilărie și tinerețe o avem mai vie ca a oamenilor de rând.” ”Întotdeauna și pretutindeni nevoia este cel mai mare creator tactic. La urma urmei, tactica înseamnă picioare tari, dribling fin, șut puternic și plămâni de 6.000 de centimetri cubi.”

Fata din FM este un podcast prin intermediul căruia o să vă aduc în atenție cărțile lui Ioan Chirilă.