Filtrar por gênero
- 50 - Îndumnezeirea omului prin har sau unirea cu Dumnezeu în iubire II
„Întruparea Cuvântului nu poate fi înțeleasă ca un eveniment izolat, nefiind altceva decât revelarea iubirii lui Dumnezeu care a vrut să-l elibereze pe om de patimi și să-l transfigureze, și odată cu el întregul univers” (Anestis G. Keselopoulos, Man and the Environment. A Study of Symeon the New Theologian, translated by Elizabeth Theokritoff, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2001, p.145) Rațiunea și condiția îndumnezeirii omului își au obârșia în iubirea lui Dumnezeu față de creatura Sa, în virtutea căreia Dumnezeu nu a uitat lucrul mâinilor Sale si nu s-a întors cu totul de la zidirea Sa (cf. Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare) atunci când omul s-a desprins, prin păcat, de comuniunea originară, fiindcă „odată ce Dumnezeu a voit să creeze lumea aceasta din iubire, El a creat-o pentru veșnicie, căci iubirea celui desăvârșit nu încetează niciodată” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Studiu introductiv”, Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, colecția P.S.B., vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p.21); fără să fie din esența lui Dumnezeu (ființa dumnezeiască nu coincide cu puterile sau energiile dumnezeiești necreate), lumea, creată din voința și puterea lui Dumnezeu, e „chemată să se unească tot mai mult cu El în libertatea iubirii” (p.23); iar chenoza firii dumnezeiești are ca revers îndumnezeirea firii omenești, „baza chenozei, temeiul care face posibilă și explicabilă manifestarea firii dumnezeiești prin firea omenească, fără să se schimbe”, fiind iubirea, „temelia și puterea îndumnezeitoare a firii omenești” (așa cum dumnezeirea s-a „coborât fără să se coboare și fără să se schimbe”, fiind prezentă și activă în manifestarea iubirii divine prin însușirile și posibilitățile omenești, în același mod natura omenească, devenită „vehicul și focar al iubirii divine”, este îndumnezeită „fără să înceteze a fi natură omenească”) (Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, p.232).
Wed, 06 Nov 2024 - 22min - 49 - Iubirea, taina vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator
„Numai sufletul curat este o oglindă neîngustată, neîntinată de atașarea pătimașă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoștința dumnezeiască” (Preotul Profesor Dumitru Stăniloae) În emisiunile precedente am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii, precum și asupra relației dintre Iubire și nepătimire. Astăzi am continuat, abordând o nouă temă, din același registru: Treptele (sau fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic). Există, așadar, o formă superioară de cunoaștere, pură și nemijlocită, numită cunoașterea prin contemplație unitivă. Posibilitatea acestei cunoașteri superioare (Nichifor Crainic Cursurile de mistică. I, Teologie mistică, II, Mistică germană, studiu introductiv și ediție de diac. Ioan I. Ică Jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p.242.), este universal valabilă, însă, realitatea istorică dovedește că ea se realizează doar „de către o elită de creștini, pe care Biserica îi numește «sfinți»”. Examinând viața acestora, se constată un plus de nevoințe, dar și de haruri, „considerabil în comparație cu nivelul obișnuit al maselor creștine”. Contemplația rezultată în urma cunoașterii pure și nemijlocite este superioară celor de trei categorii distinse de Sfântul Dionisie Areopagitul („Despre ierarhia bisericească”, VI, în Opere complete…, pp.94-95) în „masa integrală” a poporului creștin (prima categorie: catehumenii, energumenii și penitenții; a doua categorie: „poporul sfânt”; a treia categorie: „ordinul sfânt al monahilor”, pe care-i numește tămăduitori sau terapeuți și desăvârșiți) și care „participă gradual la viața bisericească ce exercită asupra lor cele trei mari funcții ierarhice de purificare, de iluminare și de desăvârșire” (Nichifor Crainic, Cursurile de mistică…, p.242.). În realitate nu există o delimitare precisă între cele trei etape ale vieții duhovnicești ci numai grade de participare la viața divină, sau, altfel spus, la iubirea intratrinitară (Nichifor Crainic, Sfințenia – împlinirea umanului (Curs de teologie mistică) (1935-1936), ediție îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p.110). Trebuie precizat de asemenea, că întregul proces al tămăduirii omului și urcușul spre desăvârșire se realizează în Biserică, care este totodată spațiul teologic al paternității duhovnicești (cf. Ierom. Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.17), implicit spiritualitatea ei, care nu este un sistem filosofic ci revelația iubirii lui Dumnezeu în lume și pentru lume (cf. Joost van Rossum, „Reflections on Byzantine Ecclesiology: Nicetas Stethatos «On The Hierarchy»”, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 25, no.2, Crestwood, New York, 1981, p.83).
Wed, 23 Oct 2024 - 29min - 48 - Iubirea, taina vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator. Iubire și nepătimire.
„Nepătimirea este izvorul iubirii desăvârșite” (Sf. Maxim Mărturisitorul) În emisiunea precedentă am început o discuție mai amplă despre Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, iar pentru început ne-am aplecat asupra Cunoașterii prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii. Astăzi vom continua, abordând tema: Iubire și nepătimire. Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursuri teologice și etice. Scrieri I, Cartea discursurilor etice, Discursul 4, ediția a II-a revăzută, studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ică jr și un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.208) subliniază dificultatea abordării unei astfel de teme, arătând că „precum cel ce vrea să-și ațintească ochii asupra soarelui preastrălucitor trebuie să aibă ochii trupului curați, așa și cel ce încearcă să grăiască despre nepătimire trebuie să aibă pupilele ochilor, sau simțurile, libere de toată pofta cea rea și de tot gândul pătimaș, ca nu cumva, tulburată fiind mintea de unul din acestea, să nu poată privi lămurit sau să rostească limpede înălțimea curăției ei și adâncul acesteia neînțelegând cu vrednicie mulțimea și măreția lucrărilor și darurilor (harismelor) ei”. Nepătimirea (ἀπάθεια) reprezintă, pe de o parte, o stare a sufletului despovărat de orice patimă, iar pe de altă parte, starea rezultată în urma dobândirii virtuților, fiind totodată un rod al lucrării poruncilor, fiindcă „prin porunci Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc” iar „prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracă de patimi” (ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste, 77, 94, în Filocalia, vol. II, pp.64, 66), îmbrăcând veșmântul virtuților. Semnele ajungerii la nepătimire pot fi grupate după două criterii (ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei (cf. † Andrei, Spiritualitate creștină…, p.133.): pe de o parte, indiferența față de bunurile materiale (când omului îi este totuna câștigul sau paguba), iar pe de altă parte lipsa egoismului, egocentrismului și egolatriei, precum și iubirea față de toată făptura (când omul își poate iubi cu aceeași intensitate vrăjmașul sau prietenul).
Wed, 16 Oct 2024 - 28min - 47 - Cunoașterea prin iubire. Iubirea, temelie a cunoașterii
„Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3) Ne-am aplecat în emisiunile precedente asupra Lucrării (sau înfăptuirii) tămăduirii prin iubire, abordând teme precum: Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, Lucrarea iubirii în tămăduirea aproapelui, și Lucrarea iubirii în educația copiilor. Vă reamintim, am călătorit împreună analizând Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos (ne-am bucurat, nădăjduim, discutând despre: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică, Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice, Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc, Lupta cu gândurile și dobândirea isihiei, Nevoința trupească și rostul ei tămăduitor); apoi, am încercat să deslușim Lucrarea pe care o are iubirea în tămăduirea aproapelui (și am discutat, la ceas de amurg, despre: Iubire, ca factor al unității depline și arvuna noii vieți cu și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt, despre Lucrarea iubirii în tămăduirea celuilalt, și am analizat Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii); în fine, nu puteam să încheiem discuția noastră despre înfăptuirea tămăduirii prin iubire fără abordarea unei teme provocatoare: Lucrarea iubirii în educaţia copiilor: Iubirea este fundamentul educației, iar Copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat; am prezentat Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor, nu înainte de a ne delecta ascultând cuvintele nemuritoare ale unor Părinți contemporani, precum Sf. Paisie și Sf Porfirie (Lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani). Începând cu emisiunea de astăzi și în următoarele săptămâni vom discuta despre Iubire, ca taina vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator; pentru început ne vom apleca asupra temei: Cunoașterea prin iubire, Iubirea fiind temelie a cunoașterii. Iubirea este culme a virtuților și mai presus de nepătimire, însă există măsuri diferite ale iubirii, omul trebuind să se străduiască s-o câștige pe orice treaptă a vieții duhovnicești s-ar afla. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Oamenii se iubesc unii pe alții fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubește cel virtuos pe toți, atât pe cel virtuos, cât și pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinții pe copii și invers; sau pentru slava deșartă, cum iubește cel slăvit pe cel ce-l slăvește; sau pentru iubirea de argint, cum iubește cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-și slujește stomacul și pe cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimașe” (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 9, în Filocalia, vol. II, p.69). Iubirea este, prin lucrare, în strânsă legătură cu tămăduirea fiecărei patimi, precum și cu dobândirea și păstrarea fiecărei virtuți, ea fiind mijlocul prin care puterile sufletești pot fi reorientate înspre o lucrare sănătoasă, potrivit firii; iubirea este virtute a puterii poftitoare a sufletului, fiind leac al desfrânării, a puterii irascibile, fiind leac al mâniei, și condiție sine qua non a cunoașterii d...
Wed, 09 Oct 2024 - 27min - 46 - Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor
„Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copii învață să condamne./ Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi. (…)/ Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească. (…)/ Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” (Dorothy Law Nolte, Copiii învață ceea ce trăiesc). Am discutat în emisiunea precedentă despre Lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani, și ne-am bucurat ascultând nemuritoarele cuvinte ale unor sfinți îndrăgiți precum Sfinții Cuvioși Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul. Astăzi vom analiza Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor. În perioada 4-8 mai 2015 a fost aplicat unor elevi ai claselor IX-XII din Târgu Mureş un chestionar axat în special pe relația dintre părinți și copii, intenția noastră fiind aceea de a surprinde aspecte legate de rolul pe care îl are iubirea în educația copiilor și de percepția pe care o au copiii asupra relației cu părinții și profesorii lor; s-a încercat o evidențiere a importanței decisive pe care o are relația părinți-copii în formarea tinerelor generații, școala preluând din mers începuturile formatoare realizate în mediul familial. În concordanță cu obiectivele propuse pentru acest studiu, s-a optat pentru o abordare de tip cantitativ care a presupus măsurarea opiniilor copiilor în legătură cu fenomenul studiat, utilizându-se ca și metodă de cercetare ancheta bazată pe chestionar. Numărul tinerilor intervievaţi a fost de 120, eşantionul de vârstă fiind cuprins între 16 şi 19 ani (74 elevi cu vârste cuprinse între 16 și 17 ani, 46 elevi, cu vârste cuprinse între 18 și 19 ani), 80% din cei intervievaţi fiind fete, iar 20% băieţi. Chestionarul este structurat în 26 categorii (itemi cu alegere multiplă, întrebări, unele având mai multe subcategorii, altele fiind deschise), alături de cerinţe privind identificarea vârstei şi sexului (în general, elevii au avut posibilitatea de a opta pentru răspunsuri multiple sau precizări subiective, fapt ce a îngreunat contabilizarea datelor și interpretarea lor). Pentru a obține rezultate neafectate de anumite deformări de ordin subiectiv, elevilor li s-a oferit posibilitatea de a nu-şi trece numele pe test, rămânând astfel în anonimat. În loc de concluzii… Lipsa iubirii şi respectului au creat o prăpastie între generaţii. Copiilor li se dezvoltă egoismul foarte mult în familie, în şcoală, în societate în general. Reclamele aproape că obligă la egocentrism. Concurenţa este acerbă şi oamenii învaţă să se calce în picioare unii pe alţii. Aceeaşi stare este şi în familie. În loc să se înveţe toleranţa, ajutorarea reciprocă, fraţii sunt învăţaţi că totul se poate cumpăra şi vinde (de exemplu: temele). Părinţii îi învaţă…, apoi se miră că, atunci când devin neputincioşi, sunt uitaţi în aziluri de bătrâni. Există o singură cale pentru a ieși din această criză a realității contemporane: asumarea prin iubire a fenomenului educațional de către toți factorii implicați și urmarea lui Hristos.
Wed, 02 Oct 2024 - 26min - 45 - Lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v’au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Am discutat în emisiunea precedentă despre lucrarea iubirii în educația copiilor, aplecându-ne asupra unei teme speciale și sensibile, și invitându-vă la o profundă meditație: copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat. Astăzi, am păstrat același registru, vorbind despre lucrarea iubirii în educația copiilor în concepția unor Părinți duhovnicești contemporani. Ținând cont de importanța modelelor (într-o lume desacralizată și șubrezită de păcat) și puterea formatoare a exemplului, atât pe filiera paternității trupești, dar mai ales duhovnicești, în momentele ce urmează au fost selectate câteva dintre învățăturile a doi Părinți duhovnicești contemporani, recent canonizați de Patriarhia Ecumenică și trecuți în rândurile Sfinților Cuvioși, Paisie (Eznepidis) Aghioritul și Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul, despre lucrarea formatoare a iubirii în viața copiilor noștri. Rezumând învățătura acestora cu privire la subiectul în cauză, se desprind următoarele aspecte: respectul libertății copilului este chip al iubirii creștine și principiu de educare, părinții și dascălii trebuind să-l aibă ca model de iubire pe Însuși Dumnezeu, fără a uita marele ajutor al harului divin și puterea rugăciunii; iubirea copiilor trebuie să fie cu discernământ; iubirea adevărată luminează copiii; lucrarea dascălului este sfântă; părinții sunt răspunzători pentru starea psihologică a copiilor lor, educația începând din momentul zămislirii; trebuie să-l accepte pe copil și să-l iubească așa cum este, cu toate calitățile, dar și defectele și bolile lui; trebuie să se ferească de orice formă de constrângere și să nu facă reproșuri, ținând seama de tendința (firească a) copiilor de a se împotrivi; trebuie să țină seama și de ceilalți factori care determină educația copiilor, de particularitățile de vârstă și psihologice; părinții trebuie să aibă o purtare virtuoasă și să dea dovadă de smerenie, acceptând că dorința de îndreptare, ca și deșteptarea conștiinței că au greșit, trebuie să aparțină copilului (cf. Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, în românește de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2010, pp.204-221).
Wed, 25 Sep 2024 - 24min - 44 - Copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat
„Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” (Dorothy Law Nolte, Copiii învață ceea ce trăiesc) Am discutat în emisiunile precedente despre Lucrarea iubirii în educația copiilor, aplecându-ne pentru început asupra temei: Iubirea, fundamentul educației; am constatat împreună, amintindu-ne pe celebrul pedagog ceh, Jan Amos Comenius, părintele didacticii, că educația este considerată un fapt plin de osteneală (orice zidire, presupune, pentru a dăinui, jertfelnicie…) și „artă a artelor” (fiindcă, nu-i așa?, „nicio artă nu e mai presus de educație”, după cum ne învață și Sf. Ioan Gură de Aur în Părinții și educarea copiilor. Astăzi vom continua sub auspiciile aceleiași teme generale și vă vom propune o temă specială și sensibilă, invitându-vă la o profundă meditație: Copiii învață ceea ce trăiesc și trăiesc ceea ce au învățat. Realitatea din câmpul educaţional şi experienţa cotidiană conferă o importanță deosebită selecției influențelor în educație, remarcându-se comparaţia extrem de plastică pe care sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari pedagogi din toate timpurile, o face între sufletul copilului şi o cetate nouă („un oraș, de curând zidit și întemeiat”), în care, prin cele cinci porţi ale sale, intră şi ies atât cetăţeni buni cât şi răi. Zidul cetății sufletești a copilului este trupul, cele cinci simțuri sunt porțile iar părintele (educatorul) este privit ca împăratul acestei cetăți. El are datoria de a așeza legi și a organiza în așa fel încât cetatea (sufletul copilului) să nu fie distrusă de lucrarea puterilor răufăcătoare (anarhiste). Diversele tentații, tendințe, înclinații sau puteri, bune sau rele, se luptă pentru a-și câștiga un loc (sau un drept) în sufletul neprihănit al copilului. Dacă prin aceste porți pătrund (în mod necontrolat) tot felul de impresii și de stimuli exteriori (de o calitate îndoielnică), cetatea va fi cu siguranță cucerită și/sau dărâmată, deoarece puterea de rezistență a copilului este mică. De aceea, în această cetate, părinții sunt cei ce fixează legile, pentru a o ocroti, iar această muncă este mai ușoară la vârsta copilăriei, deoarece copiii sunt ascultători și ușor modelabili; odată cu trecerea timpului, această muncă de zidire a casei sufletului devine din ce în ce mai anevoioasă:
Wed, 18 Sep 2024 - 28min - 43 - Lucrarea iubirii în educația copiilor. Iubirea, fundamentul educației (2)
„Nicio artă nu e mai presus de educație” (Sf. Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor) Am discutat în emisiunea precedentă despre Lucrarea iubirii în educația copiilor, pentru început aplecându-ne asupra temei: Iubirea, fundamentul educației, din care am parcurs doar o parte. Astăzi vom continua sub auspiciile aceleiași teme. Educația este considerată un fapt plin de osteneală (fiindcă ca orice zidire presupune, pentru a dăinui, jertfelnicie…), „artă a artelor” (fiindcă practica paideutică se poate și trebuie să devină o artă, și cum altfel l-am putea numi pe cel ce, prin măiestria didactică, plămădește oameni noi, decât magister și/sau artist? – „Nicio artă nu e mai presus de educație”, Sf. Ioan Gură de Aur în Părinții și educarea copiilor, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonah Benedict Aghioritul, traducere din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Agapis, București, 2007, p.22), care presupune o pregătire științifică adecvată a celui ce educă (fără a neglija componenta psihopedagogică), paleta complexă de metode și tehnici care facilitează actul formativ neputând exclude elementul esențial, cheie, al reușitei procesului instructiv-educativ: iubirea. Doar iubind aluatul ce urmează a fi frământat și asumând această responsabilitate uriașă a formării celuilalt se poate obține fructul acestui proces: omul format, omul deplin. Doar prin conexiunea de iubire dintre educator și educat este posibilă transgresarea practicii paideutice în spațiul artei, doar acolo instruirea se metamorfozează în devenire. Raportul dintre iubire și educație trebuie să fie unul natural, firesc (nu poate fi impus), puternic, stabil, nealterat de tendințe egoiste, centripete, și lucrător. Iubirea autentică nu este prizoniera propriilor iluzii egocentriste ci se deschide iradiind înspre ceilalți, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine’n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 4-7).
Wed, 11 Sep 2024 - 26min - 42 - Lucrarea iubirii în educația copiilor. Iubirea, fundamentul educației (1)
„Omul ca să devină om trebuie să fie format” (Jan Amos Comenius, Didactica Magna) Ne-am aplecat în emisiunile precedente asupra Lucrării iubirii în tămăduirea aproapelui, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de Lucrarea (înfăptuirea) tămăduirii prin iubire. Vă reamintim, am discutat despre Iubire ca factor al unității depline și arvuna noii vieți cu și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt, despre Lucrarea iubirii în tămăduirea celuilalt, respectiv despre Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii, în emisiunea precedentă fiind prezentate concluziile desprinse din analiza acestuia și interpretare. În emisiunea de astăzi și în următoarele săptămâni vom aborda Lucrarea iubirii în educația copiilor; pentru început ne vom apleca asupra temei: Iubirea, fundamentul educației. Educația este una dintre cele mai importante activități specifice comunităților umane, omul fiind modelat, încă de la începuturile sale, prin educație. Așa cum afirma pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), în lucrarea sa „Didactica Magna” (lucrare publicată în anul 1632 în limba cehă, în 1657 în limba latină, și tradusă, în a doua jumătate a secolului trecut, în limba română; în paranteză fie spus, trebuie remarcat aportul lui Comenius la introducerea conceptului de „didactică” și la constituirea didacticii, „arta de a învăța pe alții bine”, repede, plăcut și temeinic,), „omul ca să devină om trebuie să fie format” (Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Cap. VI, traducere, note, comentarii și studiu de prof. univ. dr. Iosif Antohi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.31). Iar marele filosof german Immanuel Kant, în lucrarea sa „Über Pädagogik” („Despre pedagogie”) publicată în anul 1803, postulează la rându-i că omul este singura ființă care trebuie educată pentru a deveni Om. „Omul poate deveni om numai prin educație” (Immanuel Kant, Despre pedagogie, traducere de Traian Brăileanu, Editura Paideia, București, 2002, p.17). În contextul libertății cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu, educația „a fost și este dublată de reflexie, de interogație, de punere sub semnul și ghidajul raționalității”, reflexia pedagogică născându-se o dată cu faptul educativ (Constantin Cucoș, Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006, p.15).
Wed, 04 Sep 2024 - 23min - 41 - Lucrarea tămăduitoare a lui Hristos – Lucrarea răscumpărătoare plină de iubire a lui Hristos, împlinită prin Patimile, moartea și Învierea Sa.
Doar creștinismul poate afirma un Dumnezeu iubitor, vă spuneam și în emisiunea trecută, care „S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2, 8). Vă reamintim, în cadrul temei: Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan, am discutat în emisiunea precedentă, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de iubire, și mai precis de Iubirea cea dătătoare de viață, despre Lucrarea tămăduitoare a lui Hristos, abordând tema: Experierea iubirii depline în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Emisiunea de astăzi continuă această discuție, tema aleasă fiind: Lucrarea răscumpărătoare plină de iubire a lui Hristos, împlinită prin Patimile, moartea și Învierea Sa. Acestei asumări a firii umane, despre care am discutat și în emisiunea precedentă, Hristos i-a adăugat și o „asumare iconomică” (după cum ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul ), din marea Sa iubire de oameni, intrând în stare de chenoză și coborându-Se într-atât, încât, „într-un anumit fel, renunță la natura Sa nepătimitoare, nestricăcioasă, nemuritoare și dumnezeiască, pentru a-și asuma natura căzută și păcătoasă a omului care suferea urmările păcatului strămoșesc”. Hristos a luat asupra Sa „numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. III, Răspunsul 21), a luat „toate afectele firești și neprihănite ale omului, …afară de păcat” (Sf. Ioan Damaschin, capitolul XX al cărții a treia din Dogmatica sa, p.167). Prin Întrupare așadar, luând asupra Sa setea, foamea, osteneala, teama, lacrimile, durerea cea mai cumplită, dar mai ales prin faptul că iubirea lui Dumnezeu a mers până la capătul suferinței, acceptând de bunăvoie Patimile, Răstignirea pe Cruce și moartea, suferința omului devine suferința lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, în fiecare om suferind, în mod particular, Dumnezeu. Asumându-și toate scăderile și mărginirile noastre ca urmări ale păcatului, Iubirea lui Dumnezeu restaurează ființa umană, o înnoiește, o vindecă prin învierea Sa din morți.
Wed, 17 Apr 2024 - 24min - 40 - Efectele tămăduitoare ale rugăciunii
„Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezeu nu vă va părăsi.” (Sf. Nicolae Velimirovici) Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat în emisiunile precedente despre leacul si tipologia rugăciunii. Am continuat astăzi să discutăm despre: efectele tămăduitoare ale rugăciunii. În ceea ce priveşte efectele rugăciunii, deşi acestea sunt multiple, se pot identifica totuşi, două, cu caracter general, şi care le cuprind pe celelalte: curăţirea inimii şi iubirea. Primul efect se referă la curăţirea inimii, a gândurilor de orice întinare, modelul de rugăciune recomandat de Biserică fiind cel al rugăciunii neîncetate („Ne’ncetat să vă rugați”, 1 Tesaloniceni 5, 17), reprezentat mai ales de „rugăciunea inimii” sau „a lui Iisus” care, prin rostirea neîntreruptă a numelui lui Iisus, ţine mintea mereu trează, ferind-o de viclenia gândurilor dăunătoare vieţii duhovniceşti. Al doilea efect al rugăciunii este iubirea faţă de semeni, ca şi iubirea față de întreaga creaţie pe care trebuie să o simtă cel ce se întâlneşte cu Dumnezeu în rugăciune, iubirea divină împărtășindu-se prin rugăciune și cuprinzând inima celui ce se roagă, după modelul Sfintei Treimi; Roadele tămăduitoare ale rugăciunii sunt numeroase; în primul rând ele sunt simţite de minte (voũs); prin rugăciune, mintea, pe care păcatul a făcut-o ca şi moartă, greoaie, se trezeşte, redevine sprintenă şi revine la viaţă (Sf. Ioan Gură de Aur, în a patra sa Omilie la Săptămâna Mare). Statornicia minţii este un rod al sinergiei realizate în rugăciune între strădania omului şi harul dumnezeiesc, singurul care-l poate face pe om în stare să-şi domine neastâmpărul minţii. Rugăciunea, care pentru a fi curată, impune alungarea oricărei reprezentări, îl scoate pe om de sub stăpânirea tiranică a imaginaţiei, tămăduindu-l de toate manifestările ei patologice. Rugăciunea tămăduieşte, de asemenea, memoria, prin şi în rugăciune, aceasta reconvertindu-se spre Hristos prin uitarea de lume, încetare a risipirii cugetelor şi aducere-aminte de Dumnezeu (μνήμη θεού), regăsindu-şi, printr-o folosire firească, sănătatea. Nici trupul nu rămâne lipsit de efectul tămăduitor al rugăciunii, aceasta ajutând la împlinirea sfatului Apostolului: „Vă îndemn deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1).
Wed, 13 Mar 2024 - 23min - 39 - Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie (partea a doua)
„Nu există o altă terapie pentru chinul și suferințele omului modern în afara Bisericii. Biserica nu ca formă, ci ca fapt sau realitate palpabilă.” (Părintele Filothei Faros, Mitul bolii psihice) Am abordat în emisiunea trecută o temă inedită, psihoterapia de responsabilizare, temă pe care am continuat-o în emisiunea de față: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie. Va reamintim, părintele arhimandrit Filothei Faros este unul dintre cei mai cunoscuți teologi ortodocși contemporani, duhovnic și psihoterapeut, autorul a numeroase cărți, articole și studii, în care tratează problemele cu care se confruntă omul zilelor noastre. Psihoterapia de responsabilizare propusă de părintele Filothei Faros este „acea terapie care-i direcționează pe cei tulburați psihic la o confruntare directă cu realitatea, cu concepțiile ce îi sunt proprii, mai mult sau mai puțin palpabile”, ea putând fi încununată de succes doar „atunci când persoanele respective vor fi destul de întărite încât să nu mai fugă de lumea reală, recunoscând nu doar că realitatea există, ci și faptul că împlinirea nevoilor lor trebuie să aibă loc în cadrul ei”. Responsabilitatea este definită ca și „capacitatea omului de a-și împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalți în împlinirea propriilor nevoi”, un om responsabil fiind, în primul rând, acela care poate dărui și primi iubire. Psihoterapia de responsabilizare desființează ideea de boală psihică, caracterizându-l pe cel ce are anumite probleme psihice doar ca iresponsabil. Odată cu stabilirea unei legături durabile (potrivite) între psihoterapeut și cel tratat (care presupune o atitudine iubitoare, dublată de o lucrare pe măsură, din partea psihoterapeutului și asumarea riscului acestei iubiri – fiindcă orice întâlnire cu celălalt înseamnă, din perspectivă creștină, pe de o parte, oferirea iubirii și consimțirea libertății celuilalt de a o accepta sau refuza, iar pe de altă parte, asumarea suferinței ce derivă din deschiderea înspre un altul, prin purtarea tuturor durerilor lui) și învățarea de către acesta din urmă a unor noi modalități, mai eficiente, de a acționa și a se comporta, starea lui va suferi o schimbare, fapt independent de înțelegerea trecutului său, această nouă poziționare conducând, în cele din urmă, la o schimbare de profunzime, adică la o schimbare de paradigmă existențială.
Wed, 20 Dec 2023 - 21min - 38 - Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie (1)
„Oamenii nu acționează iresponsabil întrucât sunt bolnavi, ci sunt bolnavi pentru că acționează iresponsabil” (Părintele Filothei Faros, Mitul bolii psihice) Am abordat în emisiunile trecute tema bolilor psihice, încercând aflarea unui raspuns la întrebarea dacă acestea sunt un mit sau o realitate expansivă?, în contextul mai larg al temei Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale. În emisiunea de față și în următoarea ne vom opri asupra unei teme inedite: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie. Părintele Filothei Faros este unul dintre cei mai cunoscuți teologi ortodocși contemporani, duhovnic și psihoterapeut, fiind autorul a numeroase cărți, articole și studii, în care tratează problemele cu care se confruntă omul zilelor noastre. Una dintre ideile de bază care fundamentează gândirea părintelui Filothei este aceea că „oamenii nu acționează iresponsabil întrucât sunt bolnavi, ci sunt bolnavi pentru că acționează iresponsabil”. Altfel spus, nevoia principală a nevroticului nu este «conștientizarea», înțelegerea și descătușarea (de inhibițiile sale), ci, dimpotrivă, prinderea, încătușarea (într-o obligație), după care să urmeze asumarea răspunderii ei”. De asemenea, părintele consideră că, dacă în psihoterapia individuală, în afara relației care se stabilește între psihoterapeut și cel tratat, realitatea nu este trăită ci doar descrisă, psihoterapia de grup reprezintă metoda terapeutică cea mai apropiată de realitatea vieții (ea are menirea de a evidenția egocentrismul, narcisismul propriu fiecăruia, bolnavul putând trăi la momentul prezent, „aici și acum”, conflictele interioare, conștientizând modurile concrete prin care își subminează, de regulă, relațiile cu cei din jur, și cum poate stabili o relație autentică cu ceilalți) și de viziunea psihoterapeutică ortodoxă, scopul fiind crearea unor comunități care să constituie adevărate „oaze de prietenie și frățietate în pustia lipsei de comuniune și de singurătate din lumea contemporană”.
Wed, 13 Dec 2023 - 23min - 37 - Bolile psihice, mit sau realitate expansivă? (partea a doua)
„Dacă omul nu are convingeri morale ferme, dacă Biserica nu îl ocrotește de asaltul demonic, riscul de îmbolnăvire psihică se multiplică” (Dr. Dmitri Avdeev) Dacă în emisiunile precedente, ne-am aplecat, introductiv, asupra unei teme generale Psihoterapia – concept, metodologie și moralitate, în contextul discuției noastre legate de Dimensiunea taumaturgică a Ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă, în emisiunea de față și în cele ce vor urma, vom începe abordarea unei noi teme, în cadrul acelorași tipare, si anume: Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale. Pentru început, vom încerca oferirea unui posibil răspuns la întrebarea: Bolile psihice sunt un mit sau o realitate expansivă? În contextul atenției deosebite de care se bucură boala psihică în societatea și știința contemporană, atitudinea unor cercetători, printre care și părintele Filothei Faros, poate părea una cat se poate de șocantă (mai ales pentru cei lipsiți de exercițiul spiritului și gândirii critice, sau convinși de garanția absolută oferită de observațiile și concluziile „științifice”, precum și de obiectivitatea absolută a metodei științifice), considerând că sintagma „boală psihică” este „o noțiune imprecisă, cu un caracter cvasimedical, ce se aplică când aveam de-a face cu un comportament rău și nedorit”, definit ca „ciudat sau neobișnuit”, fiindcă, spune părintele Filothei, „ceea ce pare neobișnuit pentru cineva, pentru altul poate părea normal”, insistând asupra caracterului unic și irepetabil al persoanei, imposibil de cuantificat și cuprins într-un șablon generalizant.
Wed, 06 Dec 2023 - 27min - 36 - Bolile psihice, mit sau realitate expansivă?
„Practica psihiatrică, dar și duhovnicească, confirmă că, dacă omul nu are convingeri morale ferme, dacă Biserica nu îl ocrotește de asaltul acesta demonic, riscul de îmbolnăvire psihică se multiplică.” (Dr. Dmitri Avdeev, Psihiatria pentru duhovnici) În emisiunea de față, continuăm discuția legată de un posibil răspuns la întrebarea: Bolile psihice sunt un mit sau o realitate expansivă? în contextul mai larg al temei Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale. În psihiatria clinică pot fi distinse două grupuri fundamentale de tulburări morbide: stările psihotice (psihozele), un grup foarte larg de boli având o origine nepsihogenă (nepsihologică), legate de o serie de tulburări genetice, metabolice și de altă natură (între bolile care fac parte din acest grup, pot fi menționate: schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, psihozele epileptice și senile), acestea putând evolua continuu sau în crize, șters sau manifest, moderat sau grav, comportamentul și procesele de gândire fiind atât de afectate încât persoana pierde contactul cu realitatea, neputând face față solicitărilor zilnice și necesitând spitalizarea (simptome tipice ale psihozelor: delirul, halucinațiile, tulburările emoționale, de comportament etc.); tulburările nepsihotice (nevrozele), un grup de tulburări având o origine psihogenă (pe fond nervos), strâns legate de stres, împrejurări psihotraumatizante, defecte de educație, condiții sociale, caracterizate de anxietate, nefericire și comportament maladaptativ, însă, spre deosebire de psihoze, tulburările nevrotice alcătuiesc așa-numita psihiatrie „minoră”, bolnavii având o atitudine critică față de starea lor psihică și străduindu-se să lupte cu boala (simptomele crizei nervoase: proastă dispoziție, irascibilitate, insomnie, senzație de disconfort lăuntric, moleșeală, apatie, scăderea poftei de mâncare etc.). Disensiunea conceptuală a bolii psihice, mit sau realitate (expansivă), nu constă atât în negarea de către o parte a comunității științifice (mișcarea antipsihiatrică, o parte a teologilor și psihologilor care s-au remarcat prin studii în domeniu) a noțiunii de „boală psihică” (acest fapt ar fi contrazis de evidența tulburărilor psihice aflate parcă într-o expansiune numerică fără precedent), ci în dificultatea, obiectivitatea (citește: subiectivitatea…) și precizia stabilirii diagnosticului și metodele/tehnicile de tratament, psihoterapia ortodoxă, statornicită pe baza Sfintei Scripturi și a scrierilor (experienței) Sfinților Părinți, constituind o bogăție (valoare) care nu poate fi ignorată.
Wed, 29 Nov 2023 - 26min - 35 - Moralitatea psihoterapiei
„Poate oare orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Evanghelia după Luca 6, 39). Am încheiat în emisiunea de față abordarea temei Psihoterapia – concept, metodologie și moralitate, în contextul discuției noastre despre Dimensiunea taumaturgică a ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă. Dacă în emisiunile trecute am detaliat dimensiunea semantică a psihoterapiei, am inventariat principalele teorii și metode psihoterapeutice, și ne-am aplecat, concret, asupra Psihoterapiei pozitive și terapiei familiei, a doctorului Nossrat Peseschkian, a fost detaliată, de data aceasta, tema Moralității psihoterapiei în concepția unor psihoterapeuți contemporani. Desigur, nu trebuie minimalizată necesitatea apariţiei și dezvoltării acestei specializări în cazul ştiinţei medicale, mai ales dacă se ţine cont de creşterea galopantă a numărului tulburărilor psihice de graniţă (nevroze, psihopatii, stări poststress), de problemele „alcoolizării” populaţiei, narcomaniei şi toxicomaniei etc. Starea de degradare a omenirii contemporane reprezintă atât o continuare a stării patologice a omului căzut ce nu-şi împropriază Învierea cât şi o accentuare a setei de infinit a omului supravieţuitor regimurilor socio-politice atee şi a doctrinelor filozofico-religioase conforme. Astfel, astăzi, vacuumul duhovnicesc este umplut de învăţături mincinoase (inclusiv cele proprii psihoterapeuţilor ne-ortodocşi), de erezii, de extinderea exacerbată a mişcărilor sectare, de atracţia ocultismului ş.a. Cu ajutorul acestor surogate de duhovnicie și psihoterapie autentică, unii caută să dobândească mântuirea, alţii vor vindecare de boli, alţii cad victime înşelăciunii, manipulării psihologice sau propriei ignoranțe religioase. Iată de ce se impune existenţa, cu adevărat, a unei autentice psihoterapii ortodoxe, în tandem cu activitatea pastorală şi nu paralelă ei.
Wed, 22 Nov 2023 - 19min - 34 - Psihoterapia pozitivă și terapia familiei (dr. Nossrat Peseschkian)
„Raportul şi echilibrul fragil dintre sănătate şi boală creează un continuum al devenirii, o experienţă dinamică plină de sens, care ne provoacă la cunoaştere, evoluţie şi transformare.” (Prof. dr. Iolanda Mitrofan , Psihoterapie) În emisiunea de față a fost continuată abordarea temei Psihoterapia – concept, metodologie și moralitate, în contextul discuției despre Dimensiunea taumaturgică a ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă; dacă emisiunile trecute a fost detaliată dimensiunea semantică a psihoterapiei, si au fost inventariate principalele teorii și metode psihoterapeutice, în emisiunea de față ne-am aplecat, concret, asupra Psihoterapiei pozitive și terapiei familiei (dr. Nossrat Peseschkian). Începând cu anul 1968, dr. Nossrat Peseschkian (1933-2010), profesor de origine iraniană specializat în neurologie, psihiatrie, psihoterapie și medicină psihosomatică (fondator și director al Academiei de Psihoterapie din Wiesbaden, Germania), a propus o nouă metodă psihoterapeutică, având un „background” (fundal) transcultural și umanist, bazată pe experiența și munca sa de psihoterapeut în domeniul psihosomaticii, numită psihoterapia pozitivă și terapia familiei. El pornește de la ideea că în psihoterapie este importantă nu doar centrarea psihodinamicii asupra recunoașterii bolii, ci și descoperirea capacităților și abilităților înnăscute ale pacientului care îl pot ajuta să facă față acesteia (conform maximei: „când ai nevoie de o mână de ajutor, caut-o la capătul brațului tău”). În lucrarea sa „If you want something you never had, then do something you never did”, Stories and Maxims, Sterling Publishers, New Delhi, 2012 (12005), dr. N. Peseschkian prezintă psihoterapia pozitivă ca un model holistic, înglobând educația, autodezvoltarea și metodele psihoterapeutice specifice. El evidențiază dezvoltarea psihoterapiei pozitive sub aspect transcultural, mărturisind propriile experiențe legate de copilărie sau cele de specialist psihoterapeut cu origini iraniene.
Wed, 15 Nov 2023 - 16min - 33 - Teorii și metode psihoterapeutice
„Fiule, dacă eşti bolnav, n’o lua în uşor,/ ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca./ Îndepărtează greşala, păzeşte-ţi mâinile curate/ şi de tot păcatul curăţeşte-ţi inima./ (…) apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut,/ şi nu-l îndepărta, fiindcă ai nevoie de el./ Sunt împrejurări când izbânda se află’n mâinile lui,/ căci şi el I se va ruga Domnului/ ca prin el Acesta să-ţi dea uşurare/ şi vindecare, ca să scapi cu viaţă.” (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah [Ecclesiasticul] 38, 9-10, 12-14) În emisiunea de față este continuată abordarea temei Psihoterapia – concept, metodologie și moralitate, în contextul discuției despre Dimensiunea taumaturgică a ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă; dacă emisiunea trecută a fost abordată dualitatea semantică a noțiunii de psihoterapie, de data aceasta ne-am aplecat asupra teoriilor și metodelor psihoterapeutice. Urmărind contextul istoric al abordărilor terapeutice, se constată că teoriile și metodele psihoterapeutice au evoluat și s-au diversificat foarte mult (mai ales începând cu a doua jumătate a secolului XX). Cei mai mulți autori consideră că psihoterapia ar putea fi foarte bine definită utilizându-se termenul de psihoterapii (Cf. Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, 2001, p.22), datorită multiplelor orientări teoretice existente (fiecare tehnică își revendică apartenența teoretică la una din numeroasele școli și orientări din psihologie). În anul 2007, Asociația Europeană de Psihiatrie a confirmat a 31-a orientare psihoterapeutică, doar în SUA existând, în momentul de față, peste 1000 de metode psihoterapeutice (Prof. Daniel David menționează existența a aproximativ 200 de școli de psihoterapie și a peste 600 de tehnici de intervenție ). Cele mai cunoscute orientări și metode terapeutice, Recunoscute de Asociația Europeană de Psihiatrie, sunt: terapiile psihodinamice, cum ar fi psihanaliza (la rândul ei de mai multe orientări: freudiană, jungiană etc.), psihoterapia adleriană (care-și are inspirația în scrierile teoretice ale medicului Alfred Adler), psihoterapia non-directivă sau centrată pe persoană/client (Carl Rogers), terapiile comportamentale (Dollard, Eysenck, Miller, Skinner, Wolpe), terapiile cognitiv-comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis), hipnoterapia (Milton H. Erickson), psihodrama (Jacob Levi Moreno, psihoterapeut de origine română), programarea neurolingvistică sau NLP (Richard Bandler, John Grinder), psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof), psihoterapia expresivă (incluzând art-terapia, terapia prin dans și mișcare, drama terapia, meloterapia), psihoterapia narativă (Michael White, David Epston), psihoterapia gestalt (Frederick și Laura Perls), la care se adaugă terapiile biologice.
Wed, 08 Nov 2023 - 27min - 32 - Dualitatea semantică a noțiunii de psihoterapie
„Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, şi pe el, Domnul l-a făcut./ Că de la Cel-Preaînalt vine tămăduirea/ şi [doctorul] de la rege va primi dar.” (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah [Ecclesiasticul] 38, 1-2) Este fără îndoială că psihoterapia nu a fost descoperită în epoca modernă, istoria ei pierzându-se în negura mileniilor. Ea constituie un mod de abordare a suferinței umane (a neliniștii omului, mai ales a celui contemporan) fundamentat pe căutarea cauzelor interne ale acestei suferințe (și neliniști), propunându-și oferirea unui răspuns nevoilor umane profunde bazat pe convingerea că multe răni sufletești pot fi vindecate prin intermediul unor relații interumane autentice, consistente, care presupun o comunicare reală. Este, de asemenea, evident faptul că toate societățile au folosit mai mult sau mai puțin abordarea psihoterapeutică pentru a face față fenomenului constituit de suferința umană și pentru a facilita o dezvoltare umană armonioasă. Accentuarea specială a fenomenului psihoterapeutic în perioada contemporană, ne spune Pr. Filothei Faros, în cartea Mitul bolii psihice, apăruta la Editura Egumenița si Editura Cartea Ortodoxă, Galați-Alexandria, în anul 2009, se datorează în primul rând faptului că asistăm de ceva vreme la o ruptură între modul de viață al omului zilelor noastre și nevoile lui interioare fundamentale, precum și la o distorsionare a relațiilor interumane, bazate pe o comunicare, de cele mai multe ori stingheră. Este legitimă următoarea întrebare: dacă asistența duhovnicească și psihoterapia ortodoxă trebuie să „accepte” (susțină, încurajeze), în anumite cazuri ale unor tulburări psihice, conlucrarea cu psihoterapia laică și ajutorul asistenței medicale, se poate realiza o psihoterapie laică eficientă fără aportul duhovniciei și al psihoterapiei ortodoxe cu întreaga ei metodologie fundamentată scripturistic și patristic?…
Wed, 25 Oct 2023 - 21min - 31 - Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu sensul suferinței
„Boala şi suferinţa pot şi trebuie să fie depăşite duhovniceşte şi transfigurate în Hristos, prin asumarea lor ca esență a iubirii.” Între 26 februarie și 1 martie 2013 a fost aplicat unor elevi ai claselor IX-XII un chestionar în legătură cu sensul suferinţei. Mulțumiri și recunoștință pentru ajutorul acordat realizării lui li se cuvin soției mele, prof. dr. Andreea Conțiu, precum și doamnei psiholog Corina Merdan de la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca. Intenţia noastră a fost aceea de a surprinde aspecte legate de experienţa bolilor fizico-psihice şi a suferinţei corespunzătoare, atât în ceea ce-i priveşte pe tineri, cât şi mediul lor familial, colegial sau cercul de prieteni care le formează anturajul, sensul acesteia, problema conflictelor interioare şi a relaţiilor cu părinţii şi cei din jur. Aplicarea acestui test s-a făcut în condiţiile constatării în activitatea de consiliere şcolară a înmulţirii problemelor legate de relaţiile defectuoase cu părinţii, tulburări psihice, probleme de anturaj, agresivitate, conflicte, băutură, droguri etc., adică tot ceea ce defineşte o stare de dezechilibru şi durere.
Tue, 17 Oct 2023 - 23min - 30 - Cooperarea divino umană ca bază a tămăduirii
„Timpul suferinței nu este și nu trebuie sa fie un timp al irosirii ci, indiferent de loc şi moment, un timp al înveșnicirii, o cale spre cer.” Dacă în emisiunea precedentă am discutat despre semnificația pozitivă a suferinței și a bolii, și am abordat împreună suferința, ca pe o cale spre mântuire, în emisiunea de față vom încerca să ilustrăm cooperarea divino-umană, ca bază a tămăduirii. Șansa de a părăsi starea de boală și suferință stă într-o atitudine dinamică de așteptare a ajutorului dumnezeiesc, care presupune fuga continuă de pasivitatea suportării unei boli „fără orizont”, adică fără sens, acoperită de o adâncire în materialitate, corespunzătoare omului trupesc. Boala și suferința pot și trebuie să fie depășite duhovnicește și transfigurate în Hristos, prin asumarea lor ca esență a iubirii.
Wed, 11 Oct 2023 - 21min - 29 - Semnificația pozitivă a suferinței și a bolii
„Frate, îngăduie Dumnezeu să ai o strâmtorare, o durere, o suferinţă, o greutate, îngăduie să trăieşti ceva care te copleşeşte până în străfundurile existenţei tale? Este o binecuvântare! Te cercetează Dumnezeu! […] Oricât te-ai ruga, nu te foloseşti de rugăciune, cât te foloseşti de suferinţă!” (Părintele Simeon Kraiopoulos) Vom discuta, într-o prima parte a emisiunii noastre despre semnificația pozitivă a suferinței și a bolii, urmând ca în a doua parte să abordăm suferința, ca pe o cale spre mântuire, ilustrând, într-o emisiune viitoare, cooperarea divino-umană, ca bază a tămăduirii. Sfinţii Părinţi spun, în dese rânduri, că suferinţa şi boala, oricât ar fi de grele şi chinuitoare, sunt un semn al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului, o dovadă a iubirii Sale nemărginite şi totodată concrete. Boala trupească devine, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un mijloc (un medicament) de tămăduire a sufletului şi un prilej de progres duhovnicesc, iar timpul suferinţei nu este și nu trebuie sa fie un timp al irosirii ci, indiferent de loc şi moment, un timp al înveşnicirii, o cale spre cer.
Wed, 04 Oct 2023 - 19min - 28 - Precaritatea sănătății și lucrarea bolii
„Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10) În emisiunile anterioare au fost tratate aspecte legate mai mult de diversitatea şi complexitatea bolilor sufleteşti, geneza patimilor şi nosografia lor, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, care au reprezentat o consecinţă logică a păcatului strămoşesc (cauza primordială a bolilor), ce a dezechilibrat starea de sănătate a omului începuturilor. În emisiunea de față, ca de altfel si cele viitoare, vom încerca să aprofundăm dimensiunea spirituală a bolilor trupești, adică să identificăm semnificaţia pozitivă a bolii şi a suferinţei, precum şi lucrarea tămăduitoare a suferinţei trăite întru iubire, cooperarea divino-umană constituind baza tămăduirii. În emisiunea de astăzi vă propunem spre meditație două teme: pe de-o parte, Precaritatea sănătăţii sau „supravieţuirea” bolii, iar pe altă parte, Ambivalenţa sănătăţii şi a bolii. Vom vedea, împreună, pe de o parte, că sănătatea este o stare de mai puţină boală, o boală care (încă) nu se arată, un echilibru parţial şi provizoriu, iar pe de alta parte, că atunci când este acceptată şi asumată, boala reprezintă o cale spre mântuire.
Wed, 27 Sep 2023 - 19min - 27 - Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii (2)
„Dacă cineva are o dragoste atât de mare, încât să fie gata să moară pentru frați, în el dragostea este desăvârșită” (Fericitul Augustin, Despre iubirea absolută. Comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, V, 4) Ne-am aplecat în emisiunea precedentă asupra rezultatelor unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii, discutând doar o parte din rezultate. Astăzi, am continuat cu cea de a patra și a cincea întrebare, precum și concluziile desprinse din această analiză și interpretare. Vă reamintim, în perioada 24 aprilie – 7 mai 2014 a fost aplicat unor elevi ai claselor IX-XII din Târgu Mureş un chestionar în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii. Intenţia noastră a fost aceea de a surprinde aspecte legate de experienţa iubirii și a diverselor forme pe care aceasta le îmbracă, atât în ceea ce-i priveşte pe tineri, cât şi mediul lor familial, colegial sau cercul de prieteni care le formează anturajul, scopul vieții, problema iertării celuilalt, precum și a stărilor, bolilor fizico-psihice sau sufletești care pot fi tămăduite prin iubire; s-a încercat o evidențiere a rolului pe care îl are iubirea în formarea/tămăduirea persoanei. Numărul tinerilor intervievaţi a fost de 100, eşantionul de vârstă fiind cuprins între 15 şi 18 ani (62 elevi din ciclul inferior al liceului – clasele a IX-a şi a X-a; 38 elevi din ciclul superior al liceului – clasele a XI-a şi a XII-a), 61% din cei intervievaţi fiind fete, iar 39% băieţi. Chestionarul este structurat în șase categorii (itemi cu alegere multiplă, întrebări, unele având mai multe subcategorii), alături de cerinţe privind identificarea vârstei şi sexului. Din analiza răspunsurilor s-au desprins următoarele: – iubirea este percepută de către tineri, în marea majoritate a celor chestionați, ca având un rol esențial în formarea persoanei (sinelui) și în tămăduirea/vindecarea sau prevenirea unor stări, tensiuni sau boli; – iubirea dintre părinți și copii reprezintă baza unei iubiri sănătoase, dezechilibrele emoționale apărând mai ales în cazurile de lipsă a iubiri (timp foarte puțin petrecut unii cu alții, indiferență, conflicte, lipsa comunicării etc.); – iubirea deplină este doar cea sacrificială; – a iubi înseamnă a ierta; – se remarcă o nevoie conștientizată de iubire la majoritatea respondenților dublată de o percepere corectă a importanței pe care o are iubirea în viața umană; – un număr îngrijorător de mic au menționat ca având drept scop în viață mântuirea sau viața în Hristos (6%); – chiar dacă ponderea răspunsurilor care au evidențiat importanța diferitelor tipuri de iubire in viață a fost una însemnată, poziția banilor, distracției, plăcerii și iubirii de sine, alături de perceperea parțial defectuoasă (eronată) a importanței religiei, sunt concluzii îngrijorătoare; – nevoia de prezență a iubirii concrete prin cateheze, înmulţirea activităţilor cu tinerii (din partea Bisericii, a şcolii şi a familiei) dar şi cu părinţii (pentru o regăsire a comuniunii familiale, atât de rare astăzi…).
Wed, 28 Aug 2024 - 26min - 26 - Rezultatele unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii (1)
„Dacă cineva are o dragoste atât de mare, încât să fie gata să moară pentru frați, în el dragostea este desăvârșită” (Fericitul Augustin, Despre iubirea absolută. Comentariu la Prima Epistolă a lui Ioan, V, 4) Am detaliat, în emisiunea precedentă, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, și mai precis de Lucrarea iubirii în tămăduirea aproapelui, două teme: Iubirea, factorul unității depline și arvuna noii vieți cu și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt, respectiv Lucrarea iubirii în tămăduirea celuilalt. Astăzi ne-am aplecat asupra rezultatelor unui chestionar aplicat tinerilor în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii (prima parte). În perioada 24 aprilie – 7 mai 2014 a fost aplicat unor elevi ai claselor IX-XII din Târgu Mureş un chestionar în legătură cu lucrarea tămăduitoare a iubirii. Intenţia noastră a fost aceea de a surprinde aspecte legate de experienţa iubirii și a diverselor forme pe care aceasta le îmbracă, atât în ceea ce-i priveşte pe tineri, cât şi mediul lor familial, colegial sau cercul de prieteni care le formează anturajul, scopul vieții, problema iertării celuilalt, precum și a stărilor, bolilor fizico-psihice sau sufletești care pot fi tămăduite prin iubire; s-a încercat o evidențiere a rolului pe care îl are iubirea în formarea/tămăduirea persoanei. Aplicarea acestui test s-a făcut în condiţiile constatării în activitatea de consiliere şcolară a înmulţirii problemelor legate de relaţiile defectuoase cu prietenii și părinţii (o alienare a relației cu celălalt…), tulburări psihice cauzate, deseori, de lipsa de afecțiune, conflicte (experierea urii ca lipsă a iubirii), băutură, droguri etc., adică tot ceea ce defineşte o stare de dezechilibru, lipsită de iubire, și, deci, maladivă. Fără a avea pretenţia unui studiu clinic, prin aplicarea acestui chestionar încercăm să reliefăm, la o scară redusă, rolul deosebit pe care îl joacă iubirea în viața tinerilor, în contextul unei lumi din ce în ce mai egoiste, egocentriste, egolatre și străine… Numărul tinerilor intervievaţi a fost de 100, eşantionul de vârstă fiind cuprins între 15 şi 18 ani (62 elevi din ciclul inferior al liceului – clasele a IX-a şi a X-a; 38 elevi din ciclul superior al liceului – clasele a XI-a şi a XII-a), 61% din cei intervievaţi fiind fete, iar 39% băieţi. Chestionarul este structurat în șase categorii (itemi cu alegere multiplă, întrebări, unele având mai multe subcategorii), alături de cerinţe privind identificarea vârstei şi sexului. În general, elevii au avut posibilitatea de a opta pentru răspunsuri multiple sau precizări subiective, fapt ce a îngreunat contabilizarea datelor și interpretarea lor. Pentru a obţine rezultate neafectate de anumite deformări de ordin subiectiv, elevilor li s-a oferit posibilitatea de a nu-şi trece numele pe test, rămânând astfel în anonimat.
Wed, 21 Aug 2024 - 23min - 25 - Lucrarea iubirii în tămăduirea aproapelui
„Şi noi am cunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, şi am crezut-o. Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4, 16). „Răspunsul umanității la iubirea lui Dumnezeu este Maica Domnului” (Pr. Prof. univ. dr. George Remete) Vom începe abordarea unei noi teme, în același cadru al ciclului de emisiuni legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, și anume: Lucrarea iubirii în tămăduirea aproapelui. Ne vom apleca, pentru început, asupra a două teme: Iubirea, factorul unității depline și arvuna noii vieți cu și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt, respectiv Lucrarea iubirii în tămăduirea celuilalt. Există două modele ale rezolvării paradoxului suferință umană-iubire divină, ne spune pr. prof. univ. dr. George Remete (Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu – o introducere, pp.34-35): unul este Iisus Hristos, care reprezintă rezolvarea divină, iar celălalt, Maica Domnului, Mama Dumnezeului-Om, care a depășit condiția umană, configurând rezolvarea umană a acestui paradox. Astfel, paradoxul este rezolvat nu doar prin Iubirea care biruiește ci și prin iubirea care acceptă înfrângerea și consolează moartea. Fiindcă nu există iubire fără răspuns, iubirea autentică înseamnă nu doar dăruire ci și oferirea unui răspuns la aceasta. Iubirea este viața Bisericii, fundamentul ei, creștinismul fiind religia iubirii. Porunca nouă dată de Hristos ucenicilor Săi, de a se iubi unul pe celălalt, întru aceasta reliefându-se calitatea de ucenici (Ioan 13, 34-35), nu reprezintă o doctrină de mântuire individuală ci o reconciliere, o re-asamblare a celor dispersați (prin îndepărtarea de Creator și de Iubire, oamenii au devenit din ce în ce mai îndepărtați, atât de Dumnezeu cât și între ei, dispersați unul de celălalt, distanțați prin lipsa iubirii precum banchizele și icebergurile de calota dezghețată), o restaurare a iubirii distruse prin păcat. Iubirea creștină este „posibilitatea imposibilă” (Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, Editura Sophia, București, 2013, p.48) de a-L vedea pe Hristos în aproapele, în cel de lângă tine, indiferent cine este.
Wed, 07 Aug 2024 - 27min - 24 - Nevoința trupească și rostul ei tămăduitor.
„Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice, Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc, respectiv, Lupta cu gândurile și dobândirea isihiei. Astăzi am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra nevoinței trupești și a rostului ei tămăduitor. Strategia duhovnicească experimentată de către Sfinții Părinți în lupta cu gândurile se bazează pe trezvie și luare-aminte, alungarea gândurilor rele, rugăciune și răbdare, lucrarea iubitoare a părintelui duhovnicesc și ascultarea iubitoare a fiului fiind indispensabile în lucrarea de tămăduire sufletească. Pot fi identificate mai multe rosturi ale nevoinței trupești, începând cu cel al eliberării sufletului din robia nefirească a trupului, continuând cu rostul curățitor, suferința legată de boala trupească putând fi asumată duhovnicește în Hristos și transformată astfel, în scară spre rai (tămăduire), cu folosul adus în lupta împotriva patimilor sufletești și dobândirea virtuților (tratând trupul cu asprime, asceza se împotrivește în mod direct iubirii de sine, lovind astfel întreaga înlănțuire de patimi care sunt legate de ea), în înlesnirea rugăciunii curate (oferindu-i omului o stare adecvată/cuvenită) și a contemplării. Nevoința trupească săvârșită cu măsură (trupul nu trebuie vătămat sau slăbănogit ci, după cum învață Părinții, subțiat și înduhovnicit), realizată în ascultare iubitoare față de părintele duhovnicesc, în contextul unei strategii tămăduitoare, se evidențiază astfel ca o treaptă imperios necesară în procesul tămăduirii omului căzut și dobândirea sănătății în Hristos.
Wed, 03 Jul 2024 - 24min - 23 - Lupta cu gândurile și dobândirea isihiei
„Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt și nu se naște patimă fără gând.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 180, în Filocalia, vol. I, p.251) Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice, respectiv, în ultimele două emisiuni, Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc. Astăzi am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra luptei cu gândurile și dobândirea isihiei. Lupta cu gândurile ocupă un loc central în cadrul lucrării de tămăduire a bolilor sufletului și de redobândire a sănătății. Ferirea de faptele rele și de păcătuirea cu lucrul este doar o primă treaptă în urcușul duhovnicesc al unei persoane, o a doua fiind îndepărtarea de gândurile rele, pentru a se feri de păcatul cu gândul (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 87, în Filocalia, vol. II, pp.84-85; Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, 37, în Filocalia, vol. VI, p.27). Prin urmare, dacă omul vrea să se lepede cu totul de păcate, fie ele făptuite sau numai cugetate, are mai întâi de luptat cu gândurile, fiindcă atâta timp cât stăruie gândurile rele, ele vor naște fapte rele, fiindcă patimile își au rădăcina în gânduri. Gândurile (logismoί) sunt sugestii raționale combinate cu stimulii și imaginile corespunzătoare, aduse înăuntru fie prin vedere, fie prin auzire, fie prin amândouă, adică imagini și stimulări care întruchipează enunțurile corespunzătoare (Cf. Mitrop. Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, p.138). Gândul este o sugestie care se poate transforma în păcat, de aceea purtarea de grijă duhovnicească a recomandat dintotdeauna lupta ca soluție a menținerii libertății omului. Această luptă cu gândurile, în toate fazele ei, este strâns legată de relația iubitoare dintre părinte duhovnicesc și fiu, începutul ei constând în arătarea gândurilor. Opera de redresare a omului se desfăşoară într-un echilibru perfect între dimensiunea morală şi intelectuală, recomandările necontenite al dascălilor duhovniceşti convergând spre paza minţii, atenţie şi rezistenţă trează, statornică împotriva gândurilor.
Wed, 26 Jun 2024 - 30min - 22 - Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc (2)
„Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinți; că pe voi eu v’am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (1 Corinteni 4, 15) Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, respectiv Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. Astăzi am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne din nou asupra Lucrării terapeutice plină de iubire a părintelui duhovnicesc. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei (Spovedanie și comuniune, p.131 ș.u..), deși atrage atenția că nici o definiție nu poate sintetiza calitățile pe care trebuie să le aibă un părinte duhovnicesc, încearcă totuși una, arătând că „duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor și nepătimirii pe care o dobândește, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeiești și are față de lucrurile omenești o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, știe să-i călăuzească pe alții pe calea lui Dumnezeu”; în continuare, oferă o clasificare a acestor calități, începând cu cele sacerdotale, continuând cu cele morale (viață curată, credință dreaptă și nestrămutată, iubire) și sfârșind cu cele intelectuale (cunoștințe teologice și laice, virtutea dreptei judecăți sau a discernământului – considerat de către Sfinții Părinți o harismă pe care omul o primește pe treptele cele mai înalte ale ostenelilor duhovnicești, atunci când ajunge la capătul lucrării (a ceea ce am numit și detaliat în emisiunile anterioare ca fiind praxis), când ajunge la starea de nepătimire –, la care se adaugă darurile pătrunderii în sufletele oamenilor sau vederea cu duhul și al cunoașterii inimii sau cardiognosiei, și experiența). Medicina duhovnicească se distinge astfel ca o artă și o știință, „meșteșugul meșteșugurilor” și „arta artelor” (Nil Ascetul, Cuvânt ascetic foarte trebuincios și folositor, 22, în Filocalia, vol. I, p.184), un dar al Duhului Sfânt și un rod al sinergiei (con-lucrării) divino-umane.
Wed, 19 Jun 2024 - 26min - 21 - Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc I
Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, respectiv Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. În emisiunea de față am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra Lucrării terapeutice plină de iubire a părintelui duhovnicesc. Încă de la începutul luptei (sau nevoinței) sale duhovnicești, omul trebuie să păzească calea cea îngustă și dreaptă (Matei 7, 13-14), să știe să se ferească de primejdiile care-l înconjoară, să știe în permanență ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, să împlinească poruncile și să pună în lucrare virtuțile, chiar cea a dreptei judecăți, pe care o poate câștiga (chiar dacă nedeplin) mai ales prin citirea Sfintei Scripturi sau a literaturii duhovnicești. Însă, pe cele dintâi trepte ale vieții duhovnicești, este nevoie de o călăuză pricepută care să împlinească lipsa de deplinătate a puterii sale de discernământ, un părinte duhovnicesc (πνευματικος, πατήρ, αββας) sau Bătrân (γέρον, în limba greacă; în limba rusă cuvântul folosit fiind stareț). Nevoia de îndrumare duhovnicească ține atât de neputința omului de a se cunoaște pe sine însuși, de a-și percepe la adevărata dimensiune și calitate faptele atâta timp cât n-a ajuns la curăția nepătimirii (care face deplină puterea deosebirii și duce la desăvârșita cunoaștere de sine), cât și de primejdia de a se rătăci sau de a cădea, care este cu atât mai mare cu cât omul a sporit mai mult în viața duhovnicească, fiindcă nu numai cei „începători” au nevoie de o asemenea călăuzire, ci și cei „sporiți” .
Wed, 12 Jun 2024 - 23min - 20 - Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice II
„Așa cum păcatele provin din reaua întrebuințare a puterilor (facultăților) sufletului (…), din buna întrebuințare a acestora se dobândesc cumpătarea, chibzuința, cunoștința și iubirea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste, 3, în Filocalia, vol. II) Am continuat, în emisiunea de față, discuția despre virtuțile generice începută în emisiunea precedentă, și anume: Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. Fericitul Augustin (De Civitate Dei XV, 22) le aseamănă cu cele patru fluvii ale raiului, socotindu-le exteriorizări ale virtuților teologice și numindu-le patru proprietăți sau raze ale iubirii. Conform învățăturii sale, toate virtuțile nu sunt altceva decât exteriorizări ale iubirii: Virtus est ordo amoris, după cum esența păcatului nu e altceva decât dezordinea în iubire (Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina, 2014). A fost prezentată cea de a treia virtute generică, chibzuința sau luarea aminte, care, alături de celelalte două, cumpătarea sau înfrânarea și curajul sau bărbăția, sunt strâns legate (sau nedespărțite) de virtuțile teologice, îndeosebi de iubire, și începutul tămăduirii puterilor sufletești fundamentale pe care-l săvârșesc (primele două, virtutea cumpătării sau înfrânării și virtutea curajului sau bărbăției, au fost detaliate în precedenta emisiune). Virtutea chibzuinței sau luării-aminte este un mijloc esențial de tămăduire a omului, în ea manifestându-se dreapta folosire a puterii de cunoaștere. Prin păcat, înstrăinare de Dumnezeu și aplecare spre realitățile sensibile, puterea de cunoaștere (rațională) a sufletului a devenit bolnavă, omul ajungând să nu-l mai cunoască pe Dumnezeu, și nici adevărata natură a făpturilor create. Doar prin lucrarea sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (praxis), prin curățirea de patimi, va ajunge omul să se tămăduiască de această îndoită neștiință: mai întâi, cea legată de rațiunile duhovnicești ale făpturilor, atunci redobândindu-și înțelepciunea (σωϕία), apoi va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu (γνώσις), primită prin darul Duhului Sfânt, recăpătându-și sănătatea deplină a puterii sale de cunoaștere (cf. J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, pp.382-383).
Wed, 05 Jun 2024 - 26min - 19 - Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice (1)
Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra unor teme precum: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, respectiv Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică. În emisiunea de față am abordat un nou subiect: Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice. Deoarece patimile provin, așa cum s-a văzut, din îmbolnăvirea celor trei puteri fundamentale ale sufletului, poftitoare, irascibilă și înțelegătoare, mai exact din pricina pervertirii rostului fiecăreia, tămăduirea lor duhovnicească începe prin (re)punerea lor în buna rânduială. Aceasta se realizează prin dobândirea virtuților, în primul rând a celor generice (numite așa nu în sensul mai sus amintit, în ceea ce le privește pe patimi, că le-ar naște pe toate celelalte, ci pentru că ele sunt condiția dobândirii celorlalte și temelie a zidirii duhovnicești) sau de căpetenie. În număr de patru (înțelepciunea, curajul, cumpătarea și dreptatea), ele au mai fost numite și virtuți cardinale (de la latinescul cardo, care înseamnă țâțână), indicându-se rolul fundamental pe care-l au în viața creștină. Începutul tămăduirii părții poftitoare a sufletului (επιθυμετικόν) se face prin virtutea cumpătării sau înfrânării (εγκράτεια), a celei irascibile (θυμικόν) prin virtutea curajului sau bărbăției (ανδρεία), cea a părții raționale (ςογιστικόν) prin chibzuință sau luare-aminte (ϕρόνησις); acestor trei virtuți de căpetenie, Sfinții Părinți le adaugă deseori a patra, dreptatea (δικαιοσύνη), al cărei rost este să „pună în acord și armonie cele trei părți ale sufletului” (cf. Evagrie Ponticul în Tratatul practic, 89, apud J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.371; vezi și Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Diac. Prof. Dr. O. Bucevschi, Prof. Dr. C. Pavel, Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I, Morala Generală, p.361). În emisiunea de față și în cea viitoare, au fost prezentate aceste virtuți generice, strâns legate (sau nedespărțite) de virtuțile teologice, îndeosebi de iubire, și începutul tămăduirii puterilor sufletești fundamentale pe care-l săvârșesc (primele două, în această emisiune, urmând ca virtutea chibzuinței sau luării-aminte să fie detaliată în emisiunea viitoare).
Wed, 29 May 2024 - 25min - 18 - Lucrarea (înfăptuirea) tămăduirii prin iubire – Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică
„De părăsești pe mama care a născut virtuțile și mergi să cauți pe fiice înainte de a dobândi pe maica lor, virtuțile acelea se vor face în suflet vipere. Și, de nu le arunci de la tine, vei muri degrabă” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe) Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne, asupra unor teme precum: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, respectiv Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu. Astăzi vom aborda un nou subiect: Praxis-ul, adevărată metodă terapeutică. Praxis-ul (practica, făptuirea) are două rosturi în viața duhovnicească, care se împlinesc concomitent: este atât o cale de curățire (καθαρσιϛ) de patimi cât și urcuș pe scara (κλιμαξ) virtuților până la cea mai înaltă dintre ele; începutul „practicii” este credința iar sfârșitul său nepătimirea (απαθεια), adică starea omului curățit cu totul de patimi, și iubirea desăvârșită. Praxis-ul este reliefat ca o adevărată metodă, atât în ceea ce privește cunoașterea naturii, înlănțuirii patimilor și a modului în care pot fi biruite, în acest caz fiind evidențiat ca o adevărată metodă terapeutică (vezi și J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, pp.365-369), cât și în ceea ce privește cunoașterea naturii, ordinii virtuților și a modului în care pot fi ele împlinite. Același principiu care s-a aplicat în cazul patimilor este valabil și în ceea ce privește virtuțile: fiecare dintre virtuți duce spre o altă virtute și, spre deosebire de patimi care sunt asemenea unui lanț care-l leagă pe om, îl împovărează, îl trage neîncetat în jos, virtuțile, „legându-se una pe alta, urcă pe cel ce le voiește la cer” (Scara…, Cuv. IX, 1, în Filocalia, vol. IX, p.191; ordinea virtuților l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul, în celebrul său tratat ascetic, care i-a dat acestuia și supranumele de „Scărarul”, să privească fiecare virtute ca o treaptă pe o scară (κλιμαξ) a virtuților care-l înalță pe om la culmea desăvârșirii sale duhovnicești.), asemănându-se scării lui Iacob – urcușul pe această scară a virtuților se face pas cu pas, treaptă cu treaptă, după cum spune și psalmistul David: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmul 83, 7).
Wed, 22 May 2024 - 25min - 17 - Lucrarea (înfăptuirea) tămăduirii prin iubire – Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos
„După cum odihnește virtutea sufletul așa îl chinuiește patima.” (Ava Dorotei) Am detaliat, în emisiunea precedentă, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne, nădăjduim cu folos, asupra temei: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică. Astăzi vom aborda: Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu. Este un fapt logic că dobândirea tămăduirii sau întoarcerea la sănătate constă în recâștigarea de către om a firii sale originare printr-o mișcare inversă, adică prin îndepărtarea de realitățile sensibile (trupești) (precedată de conștientizarea stării maladive) și reîntoarcerea la Dumnezeu, care înseamnă îndreptarea tuturor puterilor sufletești spre împlinirea voii Lui. Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți vorbesc despre mântuire ca despre o convertire, în sensul etimologic al cuvântului, adică despre o întoarcere, o schimbare a direcției, a sensului. Această convertire, întoarcere spre Dumnezeu, a întregii ființe umane și schimbarea patimilor în virtuți, adică întreg procesul de tămăduire a omului și redobândire a sănătății celei dintru-nceput, este săvârșită (împlinită) doar în Biserică, prin harul lui Dumnezeu, prin credință fierbinte și pocăință statornică, printr-o viață de ascultare deplină față de Dumnezeu, numită de Sfinții Părinți praxis (πραξιϛ) sau asceză (ασκησιϛ). Convertirea presupune întotdeauna osteneală și chiar luptă împotriva patimilor, pentru dobândirea virtuților, care nu se sfârșește niciodată în această lume. Biserica, spitalul duhovnicesc (cum îl numesc Sfinții Părinți), îl primește pe om așa cum este, bolnav, străduindu-se să-l tămăduiască (vindece), folosind mijloacele pe care le are la dispoziție, întreaga sa strădanie constând în a-l duce pe om de la iubirea alienantă de sine, egoistă, egocentrică și egolatră, la iubirea jertfelnică, după modelul hristic.
Wed, 15 May 2024 - 21min - 16 - Lucrarea (înfăptuirea) tămăduirii prin iubire – Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos
Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică „Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale; toate talazele și valurile Tale au trecut peste mine” (Psalmul 41, 7) Am abordat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan, despre Iubirea cea dătătoare de viață, aplecându-ne, nădăjduim cu folos, asupra unor teme precum: Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane, respectiv Lucrarea tămăduitoare a lui Hristos. Începând de astăzi, vom aborda Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, detaliind Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos. Pentru început, vom discuta despre Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică. Mitropolitul Hierotheos Vlachos (Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București, 2007) statuează lucrarea terapeutică duhovnicească ca fiind o lucrare specifică Ortodoxiei, care este tratament vindecător, metodă vindecătooare și știință terapeutică. Înaltpreasfinția Sa nu vede, pe bună dreptate, nici o deosebire între afirmațiile „Ortodoxia este o știință a vindecării și un tratament” și „Ortodoxia este credință”, arătând succesiunea și armonia dintre cele două tipuri de credință de care vorbesc Sfinții Părinți: credința rațională, care vine din auzire și are nevoie de fapte pentru a-l curăți și a-i deschide omului calea spre vindecare („Şi după cum trupul fără suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”, Iacob 2, 26), și credința întemeiată pe vederea lui Dumnezeu (theoria), urmare a celei dintâi, care este roada și urmarea tămăduirii omului, care este dincolo de faptele Legii („Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţi omul, fără faptele legii”, Romani 3, 28), fiind numită și luminarea minți. Teologia, ca viață a Bisericii (și nu cea academică, intelectuală, teoretică și ruptă de viață), este considerată roadă a vindecării omului dar și cale de ajungere la tămăduire și dobândire a cunoașterii lui Dumnezeu. Lucrarea tămăduirii omului căzut (împătimit) poate fi privită atât sub forma unor trepte ale unei scări sau stâlpi ai unui eșafodaj, cât și ca niște praguri în cascadă, prin încercări (suferință mai ales) adâncurile lui Dumnezeu năpustindu-se asupra adâncurilor omului asemenea apei unei cascade, realizând astfel, prin reluări (rostogoliri) succesive, cunoașterea profunzimilor divine, dar și a propriilor profunzimi (Mitrop. Bartolomeu Anania), adică tămăduirea omului sau ajungerea la vederea lui Dumnezeu (îndumnezeirea). Această grandioasă imagine a fost surprinsă cu măiestrie (și experimentată!) de Psalmistul David în Psalmul 41, 7: „Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor Tale; toate talazele și valurile Tale au trecut peste mine”
Wed, 01 May 2024 - 28min - 15 - Lucrarea tămăduitoare a lui Hristos – Iisus Hristos, Doctorul cel adevărat.
„…doar Dumnezeu putea să tămăduiască neamul omenesc bolnav, vă spuneam în emisiunea trecută, și doar primind moartea El Însuși, „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (1 Timotei 6, 16), a putut să-l izbăvească pe om din moarte, fiindcă altfel, după cum spun Sfinții Părinți, ceea ce nu este asumat, nu poate fi vindecat”. Vă reamintim, în cadrul temei: Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan, am discutat în emisiunea precedentă, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de iubire, și mai precis de Iubirea cea dătătoare de viață, despre Lucrarea răscumpărătoare plină de iubire a lui Hristos, împlinită prin Patimile, moartea și Învierea Sa. Emisiunea de astăzi continuă această discuție, tema aleasă fiind: Iisus Hristos, Doctorul cel adevărat. Iisus Hristos nu este considerat doar tămăduitorul firii omenești în general, în cadrul teologiei referitoare la răscumpărarea întregii omeniri, ci și cinstit ca atare, ca Doctor al sufletelor și al trupurilor, chemat în ajutor de fiecare om care așteaptă de la El vindecarea suferințelor sale sau ale aproapelui. Trebuie spus că lucrarea Lui tămăduitoare s-a îndreptat atât asupra firii omenești recapitulate în El, cât și asupra fiecărei persoane care vine la El, lucrând, în fiecare zi, mântuirea tuturor, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Fiul lui Dumnezeu fiind viu și lucrător (așa cum ne învață Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei 4, 12), lucrează în fiecare zi; lucrează mântuirea tuturor” (Scrieri, Partea I, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă prin trup, Capitolul IV, XXXI, trad. din gr., introd. și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, colecția P.S.B., vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987). Astfel îl face pe om părtaș în mod personal la tămăduirea întregii firi, înfăptuită de El, aplecându-se cu iubire deplină spre fiecare, oferind o îngrijire potrivită fiecărei boli, dăruind fiecărei persoane harul Său, în conformitate cu nevoile și măsura dorinței fiecăruia (cf. J.-Cl. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.249). Sfinții Părinți îl numesc pe Hristos Doctor, iar mântuirea adusă de el vindecare, înțelegând că omenirea, în starea adamică, căzută, era bolnavă (vezi și parabola Samarineanului milostiv). Hristos este înfățișat în dese rânduri în scrierile acestora atât ca „doctor al trupurilor” cât și ca „doctor al sufletelor” pentru a se arăta legătura indisolubilă dintre cele două, precum și menirea lor spirituală comună.
Wed, 24 Apr 2024 - 29min - 14 - Lucrarea tămăduitoare a lui Hristos – Experierea iubirii depline în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.
Doar creștinismul poate afirma un Dumnezeu iubitor care „S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2, 8). Dovada iubirii depline a lui Dumnezeu față de oameni este întruparea lui Hristos, adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni așa cum ne învață Fericitul Augustin (Confesiuni). Întruparea lui Hristos s-a realizat din iubire, o iubire deplină, vie, lucrătoare, jertfelnică, improprie, independentă și străină față de logica umană, „înțelegerea cea neînțeleasă” (Acatistul Bunei-Vestiri, icosul al 2-lea, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, icosul al 2-lea), specifică unei ordini supra-logice și supra-umane și de aceea „adevărată și capabilă de a înfățișa adevărul lui Dumnezeu” (pr. G. Remete). Logosul înomenit nu este altceva decât iubirea perfectă a lui Dumnezeu devenită iubire slujitoare a oamenilor (pr. V. Mihoc). Creștinismul este singura religie a iubirii fiindcă în esența Ei, Ființa divină este iubire sacrificială – doar în creștinism existența lui Dumnezeu și iubirea sacrificială sunt una, doar creștinismul poate afirma un Dumnezeu iubitor care „S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2, 8). Omul poate vorbi la propriu și cu certitudine despre iubire numai în măsura în care o experimentează personal, adică în măsura în care trăiește viața în Hristos, îl experimentează personal (de aproape) pe Dumnezeu-Iubire (1 Ioan 4, 16). Această experiere covârșitoare a iubirii depline îl va determina pe Sfântul Siluan Athonitul să exclame: „Ce fericiți suntem noi creștinii: ce Dumnezeu avem!”
Wed, 10 Apr 2024 - 22min - 13 - Iubirea interpersonală treimică – obârșie a relațiilor interpersonale umane și temei al iubirii creștine
„Omul autentic nu este egocentric ci exocentric, după modelul Sfintei Treimi” (Kallistos Ware) Plenitudinea existenței, proprie ființei divine, nu poate fi trăită de un singur eu, afirmă Părintele D. Stănilaoe (Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, pp.64-65; Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p.293, 308), fiindcă bucuria de unul singur nu e o bucurie deplină și, deci, nici plenitudine de existență. Iubirea presupune întotdeauna două eu-uri care se iubesc reciproc, într-o acceptare și dăruire deplină. Însă „numărul care reprezintă prin excelență distincția în unitate, sau unitatea explicită, este trei (…). Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, pp.319-320). Numai prin al treilea, iubirea celor doi devine generoasă, lipsită de egoismul exclusivist al unei relații strict biunivoce, capabilă să se extindă la subiecte în afara lor. Dumnezeu înseamnă „Celălalt” spunea Paul Evdokimov, iar Olivier Clément afirma la rându-i că „Dumnezeu se dăruiește oamenilor în funcție de setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult le dă numai o picătură”, dar „i-ar place să dea valuri întregi” pentru ca și creștinii „să poată adăpa, rândul lor, lumea” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, prefață de Olivier Clément, traducere: Carmen Bolocan, Editura Polirom, Iași, 1996, p.19). În starea de „individ 3e” (egoist, egocentric, egolatru), omul nu se poate împlini și deci, mântui. El trebuie să înlăture egoismul, egocentrismul și egolatria, să se dăruiască pe sine altora (celuilalt), să se lupte cu patimile pentru a deveni nepătimitor, având nevoie de o viață în comuniune, după modelul treimic. Numai tratându-i pe ceilalți ca persoane, omul se poate desăvârși și împlini ca persoană. Omul nu este cu adevărat om decât dacă se pune în această relație de comuniune cu alții, după modelul Sfintei Treimi.
Wed, 03 Apr 2024 - 28min - 12 - Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane
Iubirea de azi Doamne, ce e iubirea dacă nu frumosul din noi sădit de Tine arvună chipului de-Apoi? Doamne, cine e Iubirea dacă nu iertarea de azi a suferinței ce va fi când Tu în mine cazi răstignit în fiecare zi…? Hadrian-V. Conțiu (Bistrița, al XIII-lea Seminar Internațional de Medicină și Teologie, 12 mai 2014) Începem astăzi un nou ciclu de emisiuni, abordând, pe parcursul următoarelor luni, o altă temă fundamentală, și anume: Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan. Pentru început vom discuta, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de iubire, și mai precis de Iubirea cea dătătoare de viață, despre Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane. Preocuparea esențială a Bisericii, în calitate de casă a Dumnezeului Celui Viu, este problema vieții, scopul și misiunea ei fiind mântuirea omului. Aceasta nu poate fi atinsă decât prin păzirea poruncilor lui Hristos ce rânduiesc iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Sfântul Siluan Athonitul sublinia că iubirea vrăjmașilor e singura cale adevărată și sigură spre cunoașterea lui Dumnezeu, Care e Viață veșnică, prin venirea și rămânerea Lui în sufletul omului („Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”, Ioan 17, 3; „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. (…) De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și ne vom face locaș la el”, Ioan 14, 21, 23). Porțile iubirii sunt permanent deschise tuturor, porunca „Iubiți pe vrăjmașii voștri” fiind reflexul în lume al Iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi; de aceea, această poruncă constituie piatra unghiulară a întregii învățături creștine, sinteză a teologiei, „viață din belșug” (Ioan, 10, 10), focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca, 12, 49), Lumina necreată arătată Apostolilor pe Muntele Tabor, limbile de foc în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, Împărăția lui Dumnezeu „venită cu putere” (Marcu, 9,1), împropriere și asumare a stării de fii ai Tatălui Celui din Ceruri, împlinire a ființei umane și desăvârșirea asemănării cu Dumnezeu (Matei, 5, 44-48). Iubirea deplină care soarbe neînsetat din iubirea intertreimică este în mod necesar precedată de iubirea față de vrăjmași. Purtătorul acestei iubiri, spunea același părinte, se face părtaș al Vieții veșnice, având în sufletul său o mărturie neîndoielnică, devine sălaș al Sfântului Duh și, întru Acesta, cunoscându-I autentic pe Tatăl și Fiul, trăiește deplin starea de Fiu al lui Dumnezeu, frate și prieten al lui Hristos și dumnezeu prin har (a se vedea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ediția a II-a, apărută la Editura Deisis, Sibiu, în anul 2004, în traducerea părintelui prof. univ. dr. Ioan Ică). Emisiunea de față și cele care vor urma se înscriu în intenţia noastră de a evidenţia lucrarea tămăduitoare a iubirii, adică revărsarea în lume a iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi și rolul decisiv al iubirii în procesul de tămăduire, atât a aproapelui cât, mai ales, a sinelui (persoanei). Într-o primă emisiune este prezentată lucrarea iubirii dătătoare de viață, începând cu iubirea intertreimică ca și arhetip al iubirii umane, structură a supremei iubiri și temei al spiritualității creștine, cum o numea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, continuând cu lucrarea tămăduitoare, plină de iubire,...
Wed, 27 Mar 2024 - 27min - 11 - Metoda de rugăciune isihastă
„Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”. Sf. Maxim Mărturisitorul Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat în emisiunile precedente despre leacul, tipologia și efectele ei tămăduitoare. Am încheiat astăzi această tratare exhaustivă, zicem noi, a temei rugăciunii, discutând despre: metoda de rugăciune isihastă. Una dintre metodele fundamentale de tămăduire a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens a cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice îndeosebi pentru că e suprasolicitat şi hărţuit, iar lipsa sau pierderea liniștii creează tensiuni interioare greu de nesuportat, anxietate, nesiguranță (și consecințele acestora, bolile sufletești și cele trupești). Lumii noastre descurajate (și descurajante), confuze şi obosite, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea, isihia şi isihasmul fiind „cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice”, așa cum le numește Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților Părinți Un loc cu totul special în spiritualitatea ortodoxă este ocupat de „rugăciunea lui Iisus” (’Ίησοῦ εύχή) fiind considerată forma cea mai desăvârşită de rugăciune, care cuprinde în ea virtuţile tuturor celorlalte. Această rugăciune îşi are originea într-o veche practică de la începuturile monahismului, unii Sfinţi Părinţi atribuindu-i chiar o origine apostolică. Ea constă în rostirea neîncetată în gând (de unde numele, care i se dă adesea, de meditație ascunsă (κρυπὴ μελέτη) a unei formule scurte de rugăciune, care, dată fiind scurtimea ei, ușurează/facilitează rostirea necurmată a rugăciunii şi reculegerea necesară pentru ca rugăciunea să fie curată. În cadrul acestei practici au fost folosite diferite formule de rugăciune scurtă, însă una dintre ele s-a impus începând din secolele V-VII, ajungând formula tradiţională a rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Uneori acestei formule i se adaugă „pe mine păcătosul/sau păcătoasa”, iar alteori apare prescurtarea „Iisuse, miluiește-mă!”.
Wed, 20 Mar 2024 - 24min - 10 - Tipologia rugăciunii
„Bucurați-vă’ntotdeauna, rugați-vă ne’ncetat.” (1 Tesaloniceni 5, 16-17) Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat pe îndelete despre ceea ce Sfinții Părinți au numit leacul rugăciunii. Am continuat, în emisiunea de față, să discutăm despre rugăciune, aducând, de data aceasta, în prim plan, tipologia rugăciunii. Foarte mulţi sunt cei care au încercat să clasifice rugăciunea, utilizând diverse criterii. Sintetizând, se disting trei criterii mai importante: conținutul, subiectul și forma de exprimare. După conţinut, rugăciunea poate fi împărţită în trei tipuri: rugăciunea de laudă (de preamărire), de mulţumire şi de cerere. După subiectul care o exprimă, rugăciunea poate fi de două feluri: personală şi publică. După forma de exprimare, rugăciunea poate fi lăuntrică şi verbală: Un interesant punct de vedere (şi bine documentat în acelaşi timp) asupra „felurilor de rugăciune” are părintele Tomáš Špidlík (Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998), care încadrează rugăciunea concret, în viaţa spirituală a Răsăritului, menţionând variatele forme şi manifestări uzate cu o mare spontaneitate de autorii duhovniceşti. Se poate vorbi și de o tipologie calitativă a rugăciunii. În acest sens, se identifică mai multe trepte, și anume cinci trepte calitative (așa cum ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei): rugăciunea întinată, rugăciunea timpului pierdut, rugăciunea minţii, rugăciunea cu mintea în inimă și rugăciunea curată, extazul sau răpirea, culmea cea mai înaltă a rugăciunii, apofatismul deplin, în care omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcând-o Duhul Sfânt (cf. Romani 8, 26).
Wed, 06 Mar 2024 - 19min - 9 - Rugăciunea, experiența iubirii și a veșniciei. Leacul rugăciunii (2)
„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog.” (Evagrie Ponticul) Am început săptămâna trecută o nouă serie de emisiuni în care am promis abordarea unei teme fundamentale: rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei. Am continuat în emisiunea de față să discutăm despre ceea ce Sfinții Părinți au numit: leacul rugăciunii. Evagrie Ponticul spune că păcatul şi patimile sunt forme de boală şi rădăcină a tuturor bolilor, de aceea, omul, trebuie să-I ceară lui Dumnezeu iertarea şi curăţirea de ele, rugăciunea fiind „urcușul minții spre Dumnezeu” (ea tămăduindu-l de patimile sale pe care le dezrădăcinează din fiinţa sa şi le nimiceşte cu totul); „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog” ne spune Evagrie Ponticul, în Cuvânt despre rugăciune…, Filocalia, vol. I. Virtutea tămăduitoare a rugăciunii se vădeşte deci, în primul rând, în izbăvirea de păcat, căci aşa ne învaţă Sfântul Apostol Ioan spunându-ne că păcatele ne-au fost iertate „pentru Numele Lui” (1 Ioan 2, 12). Rugăciunea este o „experienţă a vieţii veşnice” (Sf. Sofronie Saharov), „e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului” (Preacuviosul Părinte Daniil (Sandu Tudor) de la Rarău, „respiraţie duhovnicească” (Sf. Ioan de Kronstadt); rugându-ne, respirăm Duhul Sfânt („rugaţi-vă întru Duhul Sfânt”, Iuda 1, 20). Rugăciunea este, așa cum spunea Sf. Sofronie Saharov, o creaţie fără sfârşit, pentru că prin ea se dăruieşte omului privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu la întregirea sa ca persoană. Deschiderea inimii în rugăciune tămăduieşte personalitatea omului. Rugăciunea pornită din credinţă şi întărită de nădejde, trebuie să fie pătrunsă de iubire. Cunoscând că „iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18) credinciosul intră în comuniune cu Părintele său, făcând din rugăciune un act de adorare a măreţiei şi frumuseţii divine, şi, în acelaşi timp, mijlocul de înălţare în sferele înalte ale iubirii lui Dumnezeu.
Wed, 28 Feb 2024 - 18min - 8 - Rugăciunea, experiența iubirii și a veșniciei. Leacul rugăciunii (1)
„Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi ca le-aţi şi primit, şi le veţi avea” (Evanghelia după Marcu 11, 24). Vă reamintim, am discutat în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând, pe de o parte, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, arătând că Teologia este rod al psihoterapiei dar şi metodologie a ei, iar pe de altă parte ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului și am discutat despre terapia sufletului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Am început o nouă serie de emisiuni în care vom aborda tema rugăciunii ca experiență a iubirii și a veșniciei, pentru început aplecându-ne, în această emisiune și în cea viitoare, asupra leacului rugăciunii. Prin rugăciune, omul stă în faţa lui Dumnezeu, vorbeşte şi se uneşte cu El, deschizându-se cu toată ființa harului dumnezeiesc, ne spune profesorul Jean-Claude Larchet, în Terapeutica bolilor spirituale. Rugăciunea este cea mai importantă cale de mântuire a sufletului fiind metoda cea mai eficientă de vindecare a bolilor sufleteşti, după cum afirma Mitropolitul Hierotheos Vlachos în Psihoterapia ortodoxă... Este singura cale a apropierii de Dumnezeu şi asta nu fiindcă El ar fi cu adevărat departe ci din pricina înstrăinării determinate de păcat. Dumnezeu este mai aproape de om decât însăși inima sa. Rugăciunea este cauza locuirii desăvârşite a harului în om. Fără rugăciune, omul nu poate face nimic (Ioan 15, 5); prin ea, toate îi sunt omului cu putinţă, căci, Îl cheamă în ajutor pe cel „ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20).
Wed, 21 Feb 2024 - 19min - 7 - Procedee de vindecare a sufletului 2
Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu! Am început să discutăm în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând pentru început psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, și arătând că Teologia este rod al psihoterapiei şi metodologie a ei; apoi, ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului, iar tema emisiunii de față este: Terapia sufletului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pentru a deveni templu al Duhului Sfânt şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în curăţie. Acestea constituie tocmai obiectivul psihoterapiei. Metodologia psihoterapeutică nu este un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfecţi conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în Rai, iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge pe această a treia treaptă este nevoie de tratament neîntrerupt şi de vindecare deplină. Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate o lucrare omenească şi nici una exclusiv dumnezeiască. Este necesară împreună-lucrarea, sinergia, dintre Dumnezeu şi om, care scoate în evidenţă lucrarea teandrică a Bisericii. Purificarea omului de patimi are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtăşesc prin întreaga viaţă duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.
Wed, 14 Feb 2024 - 25min - 6 - Procedee de vindecare a sufletului
„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.” (Evagrie Ponticul) Am discutat în emisiunea trecută despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând, pentru început, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, arătând că Teologia este rod al psihoterapiei şi metodologie a ei. În cele ce urmează, ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului. Procedeele terapeutice folosite în Ortodoxie, fixate ca şi metode de purificare a sufletului, reprezintă condiţii subiective ale tămăduirii înscrise, alături de tămăduirea prin Sfintele Taine (condiţiile obiective), în condiţiile generale ale tămăduirii având drept model pe Marele Tămăduitor care este Hristos. Fiind o ştiinţă psihoterapeutică, Ortodoxia are datoria de a explica metodologia terapiei sufletului şi a minţii (care de multe ori, la Sfinţii Părinţi, alcătuiesc o singură unitate). Unul din mesajele pe care Biserica Ortodoxă trebuie să-l împărtăşească lumii contemporane atât de debusolate şi dezaxate este acela al existenţei de netăgăduit a bolilor sufletului (alături de cele ale trupului, mult mai uşor observabile, prin evidenţa lor pragmatică, de netăgăduit) şi, în acelaşi timp, al mijloacelor de vindecare a lor. Pentru a ne vindeca este esenţial să conştientizăm starea de boală care ne apasă şi să vrem a ne vindeca. Cunoaşterea de sine este primul pas spre vindecare fiindcă omul care nu este conştient că suferă de o anumită boală nu se duce la doctor.
Wed, 07 Feb 2024 - 23min - 5 - Psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufleteşti
„Omul este cât iubirea, măsura lui e dată de iubirea lui. Iubirea mea, măsura mea?” (Pr. Prof. univ. dr. George Remete, Leacuri contra evlaviei) Am abordat în ultimele săptămâni, parcurgând serii de emisiuni grupate pe teme, în contextul mai larg al discuției noastre despre Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale, subiecte inedite, precum: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie, dar și Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, teme care au meritat, considerăm, toată atenția noastră, și ne-am întrebat, totodată, reflexiv, dacă ”bolile psihice sunt un mit sau o realitate explozivă”?... În emisiunea de față ne-am aplecat asupra metodologiei psihoterapiei ortodoxe, abordând, pentru început, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufleteşti. S-a spus despre ortodoxia contemporană că recuperează (reactualizează) sensul noțiunii de psihoterapie. Termenul de „psihoterapie ortodoxă” a apărut ca o adaptare firească a Bisericii la problemele conceptuale ale culturii contemporane, atât ca o provocare adresată tuturor psihoterapeuților, cât și ca o ieșire în întâmpinarea oamenilor. Ortodoxia nu aşteaptă sfârşitul istoriei sau al timpurilor. Trăind viaţa în Hristos, ne pregătim să întâmpinăm sfârşitul istoriei, experimentând astfel viaţa aşteptată după a doua venire a lui Hristos (Sfântul Simeon Noul Teolog). Ortodoxia oferă viaţă veşnică, transformând viaţa biologică, preschimbând şi sfinţind oamenii; ea este un mod de viaţă (un modus vivendi), cum spunea Părintele Rafail Noica. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică ce începe cu Botezul, care este purificarea „chipului”, şi continuă printr-o vieţuire ascetică îndreptată spre dobândirea „asemănării”, adică a comuniunii cu Dumnezeu. În acest interval, iubirea îşi are locul ei bine conturat, constituind axa de echilibru, ţesătura ce împlineşte, lumina ce călăuzeşte. Esenţa creştinismului (a vieţii duhovniceşti) constă în vindecarea (sau tămăduirea) omului de patimi, astfel încât comuniunea uman-divin să fie posibilă.
Wed, 31 Jan 2024 - 27min - 4 - Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială 4
„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Am păstrat acest motto pentru întreaga serie de emisiuni pe care le-am dedicat unei teme speciale și inedite, Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă pe care am încheiat-o în emisiunea de față. Vă reamintim, am discutat despre biografia lui Viktor Frankl (născut la data de 26 martie 1905 și trecut la cele veșnice în 2 septembrie 1997), profesor, psihoterapeut, neurolog și psihiatru vienez, fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie”, școala de logoterapie, precum și despre rădăcinile adânci ale acestei psihoterapii, Frankl accentuând lucrarea sau puterea izbăvitoare a iubirii, înțelegând că „izbăvirea omului este prin iubire și în iubire”. Totodată, am discutat despre disperare, o „suferință fără sens”, despre vidul existențial, care are la bază, o frustrare existențială cauzată de alterarea voinței de sens, dar și despre cele trei căi prin care omul poate găsi un sens în viață, logoterapia fiind o psihoterapie centrată pe sens, focusându-se mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmărește să-l dea viitorului său. Unul dintre cele mai importante aspecte ale logoterapiei propuse de Viktor Frankl, și care a fost abordat în emisiunea de față, este ceea ce el numește noodinamica sau „dinamica existențială într-un câmp de tensiune polar”, unul dintre poli fiind reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar celălalt de către omul însuși, care trebuie să-l împlinească. În demersul său de căutare a sensului, omul poate dobândi mai degrabă o stare de dezechilibru decât una de echilibru. În viziunea lui Frankl tocmai această tensiune (intrinsecă), dintre ceea ce omul a făcut deja (ceea ce este) și ceea ce ar trebui să mai realizeze (ceea ce ar trebui să devină), este condiția indispensabilă pentru sănătatea mintală. Ceea ce i se cere omului în logoterapie nu este îndurarea lipsei de sens a vieții, ci mai degrabă suportarea incapacității de a înțelege, în termeni raționali, sensul necondiționat al vieții („Logosul este mai profund decât logica”). Sintetizând cele spuse anterior (în cele patru emisiuni pe care le-am dedicat acestui subiect), se observă că logoterapia propusă de Viktor Frankl se sprijină pe următoarele puncte principale sau principii de bază: a) Cele trei premise de bază ale logoterapiei sunt libertatea voinței, voința de sens și sensul vieții; b) Distincția între nevrozele noogene și cele psihogene. c) Logoterapia își fundamentează tehnica numită intenție paradoxală pe un dublu fapt: pe de o parte, frica (teama) produce tocmai lucrul de care persoana se teme (anxietate anticipatorie), iar pe de altă parte, hiperintenția (intenția forțată) face imposibil tocmai lucrul pe care omul și-l dorește. d) Conceptul de optimism tragic presupune că viața își păstrează sensul potențial în orice condiții, chiar și în cele mai nenorocite (tragice); este extrem de sugestiv imperativul lui V. Frankl: „trăiește ca și cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acționat la fel de greșit pe cât ești acum pe cale să o faci”. e) Întâlnirea existențială cu logoterapeutul, care are o însemnătate mai mare decât metoda utilizată (fără a se subestima metodologia specifică procesului psihoterapeutic). „Rolul logoterapeutului constă în a lărgi și a extinde câmpul vizual al bolnavului, astfel încât întregul spectru al sensului vieții și al valorilor morale să devină vizibil”.
Wed, 24 Jan 2024 - 27min - 3 - Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială 3
„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Viktor Frankl evidențiază trei căi prin care omul poate găsi un sens în viață: 1, prin muncă (înfăptuire), adică prin ceea ce el numește „viață activă”, prin intermediul căreia omul „creează valori muncind în mod creativ” sau „săvârșește o faptă anume” (valori creatoare); 2, printr-o „viață pasivă”, contemplativă, în care omul nu creează, ci primește în dar (experimentează) ceva de care se poate bucura, cum ar fi frumosul, binele, adevărul din natură și cultură, sau cunoaște pe cineva în intimitatea și unicitatea ființei sale, prin iubire (valori experiențiale); 3, prin suferință (inevitabilă) și atitudinea pe care omul o poate avea în fața acesteia și a întregii sale palete de restricționări (fie impuse din afară, de condițiile exterioare sau de societate, fie din interior, care țin de sănătatea fizică, psihică sau sufletească), transformând-o în împlinire/devenire personală (valori atitudinale). Viktor Frankl a observat că omul contemporan suferă în principal de probleme existențiale. Actualitatea și valoarea logoterapiei, dar și convergența cu psihoterapia de responsabilizare propusă de părintele Filothei Faros (despre care am discutat în emisiunile trecute), sunt evidente (și) din observația lui Frankl că, de multe ori, psihiatrul de azi vede în fața lui mai multe probleme umane decât simptome clinice specifice (nevrotice). În mai multe rânduri vorbește despre vidul existențial ca despre un fenomen global, de actualitate („nevroza de masă a prezentului”), cauzat de negarea faptului că viața ar avea vreun sens, o frustrare existențială. Logoterapia reprezintă, așadar, o psihoterapie centrată pe sens, focusându-se mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmărește să-l dea viitorului său.
Wed, 17 Jan 2024 - 30min - 2 - Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială (2)
„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Am păstrat același motto fiindcă, în emisiunea trecută, am început o discuție (interesantă spunem noi) legată de Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă care a fost tratată și în emisiunea de față. Am discutat, printre altele, despre biografia lui Viktor Frankl, profesor, psihoterapeut, neurolog și psihiatru vienez, fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie”, școala de logoterapie, precum și despre rădăcinile adânci ale acestei psihoterapii cu un caracter cu totul și cu totul aparte. Frankl accentuează lucrarea/puterea izbăvitoare a iubirii, înțelegând că „izbăvirea omului este prin iubire și în iubire”, fiindcă iubirea este singurul mod (singura cale) în care îl putem cuprinde (înțelege) pe celălalt în nucleul cel mai lăuntric (miezul cel mai intim) al personalității sale (numai iubind putem deveni conștienți pe deplin de esența unei alte ființe omenești). Prin iubire putem vedea în celălalt potențialul încă neactualizat. Iubindu-l pe celălalt, îi permitem să își actualizeze potențialul, fiindcă doar „făcându-l pe cel iubit conștient de ceea ce poate fi și deveni”, el poate face „ca aceste potențialități să devină realitate”.
Thu, 11 Jan 2024 - 24min - 1 - Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială (1)
„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Am abordat în emisiunile trecute o temă inedită, Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie. În emisiunea de față și în cele ce vor urma, am discutat despre Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă care merită de asemenea, considerăm, toată atenția noastră. În ultimii ani, în spațiul occidental, au fost create diferite școli psihologice pentru a studia problemele legate de lumea interioară a omului, o caracteristică evidentă a zilelor noastre fiind căutarea unei forme cât mai eficiente de psihoterapie. Omul de azi este deturnat de la un curs al vieții firesc și sănătos, invadat de probleme răscolitoare și, prin urmare, de boli de natură psihică, acestea fiind, din perspectiva psihoterapiilor laice, expresia unor dezechilibre psihice datorate unor diverși factori (specifice mai ales marilor aglomerări urbane), încercărilor de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară și refugiul în iresponsabilitate ș.a. O cauză majoră a bolilor psihice este, în viziunea dr. Viktor E. Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieții, manifestată sub forma așa-numitului vid existențial, boala specifică a lumii contemporane, în care domină starea de gol și de neputință. Frankl afirmă necesitatea unui suprasens în viața omului, această teză provenind din observarea caracterului limitat al lumii și al tuturor sensurilor legate de ea (el nu numește însă în nici un fel acest sens ultim al vieții).
Wed, 03 Jan 2024 - 28min
Podcasts semelhantes a Icoane ale iubirii
- Balázsék Balázsék
- VREAU SĂ ȘTIU Boof Media
- Istoria României Călina
- Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan Casa Paleologu
- Acasa La Maruta Catalin Maruta
- România în direct - Europa FM Cătălin Striblea
- Vorbitorincii Catalin Striblea&Radu Paraschivescu
- Psihologi la Cafea Cristina Ursu și Lucian Negoiță
- David Guetta David Guetta
- Deep Disco Music Deep Disco Music
- Dj Dark - Deep Sessions Dj Dark
- Dj Dark @ Radio Podcast Dj Dark
- 2024 House / Techno / Progressive / Deep / Melodic / Tech / Edm / Afro / ibiza DJ Mix / Set / Podcast / Electronic Dance Musi DJ TeKness | Techno / House & Electronic Dance Music Mixes Beats
- George Buhnici | #IGDLCC George BUHNICI
- Kabare Club Podcast Kabare Club
- Fain & Simplu Podcast Mihai Morar
- Mind Architect Mind Architect
- Wait Wait... Don't Tell Me! NPR
- Dj Optick - Obsession - Ibiza Global Radio Optick
- Povești pentru copii Povesti pentru copii
- Casuta cu povesti a lui Qusi Qusi Qus
- Relax Mind and Body Relax Body and Mind
- Știrile zilei. Pe scurt, de la Recorder Știrile zilei. Pe scurt, de la Recorder
- Summer Mix Ibiza Best Deep House Music Techno 2024 Dance Chill Out Lounge Podcast Summer Mix Ibiza
Outros Podcasts de Religião e Espiritualidade
- Părintele Constantin Necula - Conferințe DOXOLOGIA.ro
- Predici | Fiti Oameni Fiti Oameni
- Cristi Boariu Fiti Oameni
- مشاري العفاسي - Mishary Alafasi | موقع المكتبة الصوتية للقرآن الكريم
- Râuri de viață (Muzică de închinare) Eduard Serediuc
- Radio Renașterea Radio Renasterea
- Centrul Creștin Brașov CCBv.ro
- السلسلة الميسرة لتعليم التجويد إسلام أون لاين islamonline
- O Chilie Athonită - Bucurii din Sfântul Munte O Chilie Athonită
- District 666 Kursi Kosong
- Părintele Daniel Avram Oastea Domnului Siliștea Snagovului
- Noche de Misterio Caracol Pódcast
- Biserica Gosen Timisoara Biserica Gosen Timisoara
- قصص القرآن علم ينتفع به
- Collide LaGrange First Church of God
- Marosvásárhely Hit Gyülekezete Marosvásárhely Hit Gyülekezete
- Clásica en Radio María José Vicente Molina y María José López - Radio María ESP
- تلاوات نادرة Amr
- Cristi Boariu Ministries Cristi Boariu
- Biserica Speranţa Cluj Biserica Speranţa Cluj